De ce un psiholog pentru copii?

Toţi părinții ar trebui încă din primii ani de viaţă ai copilului să solicite unui psiholog o evaluare clinică legate de evoluția emoțională şi cognitivă a copilului.

A apela la un psiholog e necesar în zilele noastre, mai ales când ne confruntăm cu anumite probleme ce pot afecta dezvoltarea psihica și echilibrul emoțional al copiilor. Orice copil are nevoie de asistență psihologică la un moment dat pentru a asigura dezvoltarea cognitivă, afectivă și comportamentală.

De ce un psiholog pentru copii?

Psihologul care lucrează cu copiii este o persoana caldă, empatică, ce respectă individualitatea fiecărui copil. Psihologul câștigă încrederea acestora prin crearea unei atmosfere prietenoase și liniștitoare. 

Limbajul utilizat este adaptat nivelului de vârsta al copiilor, evitându-se termenii pe care ei nu pot sa-i înțeleagă. Psihologul ii stimulează să-și exprime gândurile și trăirile, să pună întrebări, să comunice deschis.

Sunt câteva situații importante care au legătura cu anumite dificultăți pe care copilul le întâmpină și care constituie indicatori pentru a apela la un specialist:

•  copilul trece prin anumite evenimente de viață dificile cum ar fi divorțul părinților, mutarea într-un domiciliu nou, mutarea la o nouă grădiniță sau școală, decesul unei persoane apropiate etc.
• copilul simte o tristețe intensă care ii diminuează plăcerea pentru joacă sau activități care înainte ii făceau plăcere;
• copilul are coșmaruri frecvente sau suferă insomnii;
• copilul are simțăminte excesive de teamă când trebuie sa meargă la grădiniță sau la școală;
• copilul are un comportament agresiv cu copiii din mediul lui sau cu adulții;
• nu reușește să stabilească prietenii cu cei de vârsta lui;
• este preocupat excesiv de mâncare (fie refuză hrana, fie are tendința să mănânce mai mult decât are nevoie);
• este preocupat pentru sănătatea lui și / sau a celor apropiați;
• se gândește adesea la moarte;
• este foarte timid și nu reușește să vorbească despre preocupările lui nici măcar cu cei apropiați.
• dificultăți de atenție sau învățare (copilul nu “stă locului” nici măcar în activități care par să îi facă plăcere);
• crize de furie prelungite, frecvente în mai multe contexte  (la locul de joacă, la grădiniță, acasă).

În cazul în care copilul dumneavoastră întâmpină asemenea dificultăți, vă sfătuiesc să  apelați la un psiholog specializat în terapia copilului.

Copilul este oglinda părintelui, reflectăm în el toate trăirile, emoțiile și frustrările noastre.

Read More

Obiceiul de a cârpi câteva palme...?

Și mamele, când au fost mici, au primit uneori câte o palmă la fund și le-a prins bine... Atunci, de ce să nu le aplice și copiilor același tratament?

Dacă se poate, trebuie evitat orice îl umilește pe copil. Niciodată nu trebuie să-l umilim. Este ceva distructiv și când îl luăm peste picior și când suntem supărați; în afară de faptul că bătaia îl calmează pe adult și uneori și pe copil, pe termen lung (acesta e scopul educației), ea e de cele mai multe ori dăunătoare.

Oricum dacă tatăl sau mama vor să-și pedepsească în felul acesta copilul nu trebuie niciodată să o facă în public. Îl cheamă deoparte, în camera lui și îl ceartă.

Iar dacă pe mamă o mănâncă palma..., ce vreţi?

Nu o poți împiedica. Asta nu înseamnă că e o mamă rea. Sunt și mame care nu-i clintesc copilului lor nici un fir de păr și care sunt, prin cuvinte și atitudine, mult mai agresive, ba chiar sadice, decât cele care le trag câte una la fund.

Deci adultul dă un exemplu prost.

Un adult care vorbește cu asprime și agresivitate, care acționează violent și se lasă pradă unor răbufniri ale firii sale în faţa copilului nu trebuie să se mire când, peste câteva luni sau câţiva ani, copilul lui va vorbi sau se va purta la fel cu cei mai slabi decât el. 

Pentru orice copil mic tot ce face adultul este „bine“ fără nici o deosebire: iar copilul, mai devreme sau mai târziu, îl va imita.

În orice caz, ca să revenim la bătaia la fund, atunci când adultul nu se poate stăpâni, nu trebuie să-și găsească scuza ieftină că o face pentru educație: pentru că nu e adevărat. 

În cazul acesta e vorba de o atitudine perversă care produce plăcere adultului și care îl va perverti pe copil, o atitudine umilitoare pentru amândoi și anti educativă; când copilul se teme de adult își pierde repede stima pentru el și îl judecă așa cum e: o ființă slabă, incapabilă să se stăpânească sau, și mai rău, un sadic rece.

Sursa: Françoise Dolto „Cånd apare copilul”

Read More