Peticel era un pisoi tare drăgălaş. Avea blăniţa albă iar pe ici pe colo apărea câte o pată neagră de diferite forme: una semăna cu o pară, alta cu o răţuşcă, iar alta cu o floare. Tare era mândru Peticel de petele lui negre, dar cel mai mândru era de pata aceea rotundă care o avea pe botic.
Lui Peticel îi plăcea să colinde aleile parcului de lângă casa lui şi să privească fluturii care dansau zglobii în jurul florilor abia deschise. Când vedea motăneii de vârsta lui alergând după vreun ghem de aţă sau jucându-se de-a prinselea prin copaci, zâmbea uşor şi scotea un mic suspin. Dacă se întâlnea cu vreo pisică nu saluta ci doar îi zâmbea larg cu boticul lui cel frumos şi pătat.
Dar de ce oare Peticel nu se juca împreună cu celelalte pisicuţe şi de ce oare nu saluta el politicos? Am să vă spun secretul lui. Peticel avea o limbuţă tare neascultătoare. Ori de câte ori Peticel dorea să spună ceva, limbuţa i-o lua înainte şi ieşea repede din gură printre dinţii lui de lapte, astfel că, deşi Peticel voia să vorbească frumos, cuvintele pe care le spunea sunau tare ciudat, iar lui îi era ruşine de felul în care vorbea.
Odată, pe când stătea el în parc admirând fluturii, a auzit un cântec foarte frumos. S-a uitat atent să vadă cine cântă şi a văzut pe o creangă, sus într-un copac bătrân, o pasăre mică. Era o privighetoare. S-a uitat atent la ea şi s-a întrebat cum poate ea care e atât de mică să cânte atât de frumos, dar mai ales cum poate face ca limba s-o asculte şi să nu iasă printre dinţi sau să se încurce prin gură. A stat şi a ascultat-o ore în şir pe micuţa pasăre, iar când aceasta şi-a terminat concertul, Peticel nu s-a putut abţine să nu o aplaude cu putere. Pasărea, care până atunci nu îl observase, a coborât pe o creangă mai jos, ca să-l vadă mai bine pe Peticel.
– Bună, pe mine mă cheamă Lili, privighetoarea. Mă bucur că ţi-a plăcut concertul meu.
Peticel încă uimit de muzica frumoasă a privighetoarei a uitat că nu vorbeşte corect şi i-a spus acesteia:
– Bună, eu sssunt Petiţel. Tale flumos ai mai cântat!
– Şi tu ai putea cânta la fel de frumos ca şi mine, dacă ai învăţa cum să-ţi stăpâneşti
limbuţa şi ai face exerciţii de vorbire în fiecare zi.
– Eu? întrebă mirat Peticel.
– Da, tu şi sunt sigură de asta.
– Dar eu nu ssstiu cum sssă fac ca limba sssă mă asssculte şi niţi nu am cântat vleodată.
– Uite cum o să facem, o să ne întâlnim în fiecare zi în locul acesta şi vom face exerciţii
de vorbire. Am să te învăţ cum să-ţi controlezi limbuţa.
– Bine, am ssssă vin în fiecale zi sssă învăţ, spuse Peticel bucuros.
Şi privighetoarea s-a ţinut de cuvânt. L-a învăţat pe Peticel să facă exerciţii pentru limbuţa lui cea neascultătoare. I-a arătat cum să facă gimnastică cu limbuţa: să-şi atingă nasul cu limba, să scoată limba afară sub diferite forme, să o pună în spatele dinţilor de jos şi să sufle aerul printre dinţi ca să-l poată spune pe S corect, să o pună în spatele dinţilor de sus şi să facă vârful limbii să vibreze când il spune pe R şi multe alte exerciţii frumoase.După ce a făcut mai multe exerciţii Peticel era foarte bucuros că în sfârşit îşi putea controla limbuţa aşa cum voia el.
Acum vorbea foarte frumos. Nu îi mai era ruşine să vorbească cu celelalte pisicuţe şi nici să salute politicos. A învăţat chiar să şi cânte şi cânta aşa de frumos, încât de multe ori privighetoarea venea să-l asculte.
Dacă veţi asculta atenţi seara şi veţi auzi un pisoi cântând foarte frumos, să ştiţi că este Peticel.
Înţelegerea mesajului poveştii
De ce crezi că pe pisoiul din poveste îl cheamă Peticel?
Dar de ce nu se juca Peticel cu celelalte pisicuţe şi de ce nu saluta el politicos?
Care era secretul lui Peticel?
Cine l-a învăţat pe Peticel să-şi controleze limbuţa?
Cum l-a învăţat privighetoarea să-şi controleze limbuţa?
Cum s-a simţit el când a învăţat să vorbească frumos?
Ţi-ar plăcea şi ţie să faci exerciţii pentru limbuţă ca să poţi vorbi şi tu la fel de frumos ca Peticel?
