Cum împiedicăm agresivitatea copiilor?

Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm. — Victor Hugo

Realitatea a demonstrat că în marea majoritate a cazurilor, copiii învață să se comporte agresiv urmărind scenele de violență prezente în diferite filme și programe de desene animate. Comportamentul agresiv este foarte ușor de modelat. Copiii ignoră adesea ceea ce spun adulții sau părinții („Nu mai lovi!”) și continuă să facă ceea ce fac adulții (lovesc).

Ei chiar își depășesc modelele, inventând gesturi și acțiuni mai violente decât

cele pe care le-au văzut.

Cum îi împiedicăm pe copiii noștri să devină agresivi?

• Reducându-le motivele de nemulţumire și evitând situaţiile provocatoare, în special atunci când copilul nu are maturitatea necesară ca să-și poată controla simţămintele mai intense. Aceasta presupune o observare atentă și o intervenţie promptă.
• Cunoscând și ţinând cont că unii copiii au un prag de toleranţă la nemulţumiri mai scăzut și care sunt hipersensibili și grabnici să-și exprime mânia.
• Recunoscând simţămintele copilului (dându-ţi seama din timp când este pe cale de a se mânia) și tratând problema supărătoare imediat.
• Discutând despre simţămintele copilului în mod deschis, îngăduindu-i acestuia să-și exprime mânia verbal.
• Ajutându-l să-și direcţioneze impulsurile agresive în lucrări constructive, în jocuri active sau într-o preocupare simbolică, cum ar fi să deseneze ceva sau să joace un rol imaginar.
• Ajutându-l să se elibereze de tensiunea acumulată, astfel încât simţămintele să nu fie reprimate doar pentru a izbucni mai târziu, într-un mod mult mai violent. 

Atunci când sunt învăţaţi să-și exprime în mod deschis aceste simţăminte îndată ce ele apar și să le canalizeze într-o direcţie constructivă, copiii înţeleg că nu trebuie să cultive în mintea lor resentimentele, mânia sau ura. Trebuie să fii tolerant faţă de astfel de sentimente și să le creezi copiilor un cadru în care să se simtă în siguranţă să și le exprime.

În special atunci când este vorba de agresivitate, trebuie să-i comunici cu fermitate copilului care sunt limitele de comportament pe care i le permiţi: „Nu trebuie să-ţi faci rău nici ţie, nici altora și nici să strici lucrurile din jurul tău”. Stabilește aceste limite într-un mod neagresiv.

Pălmuirea (la șezut) poate fi considerată comportament agresiv și este, cel mai adesea, aplicată la mânie. 

De aceea pălmuirea copilului ca metodă de corectare a agresivităţii lui nu este, de obicei, la fel de eficientă ca lămurirea consecinţelor. La fel cum nu este eficientă nici metoda de a lăsa copilul singur în cameră, interzicându-i-se orice contact cu o altă persoană.

Părinţii pot dezaproba cu hotărâre agresivitatea și o pot combate ferm, fără să folosească pedepsele fizice.

 sursa: " Înțelege-ți copilul"-Kay Kuzma

Read More

„Poţi să mă iubești chiar și atunci când sunt atât de îngrozitor?”

Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal.

Prima și cea mai importantă nevoie a copilului tău este aceea de a fi iubit. 

Fiecare copil este asemenea unui pahar gol și singurul mod în care acest pahar poate fi umplut este acela de a-i arăta copilului dragoste. Doar atunci când paharul este „plin de dă peste el” copilul poate începe să dăruiască, la rândul său, dragoste. 

Copilul tău are nevoie să fie alintat, mângâiat și îmbrăţișat, să se simtă aproape de tine, să i se ofere căldură și confort emoţional, să se simtă dorit și înţeles. A-i împlini doar nevoile fizice, de hrană și de îngrijire, nu este suficient.

La întrebarea: 

„Vă iubiți copiii?”, probabil că marea majoritate ar răspunde: „Bineînțeles că-i iubesc. Le ofer tot ce au nevoie; am grijă de ei...”
Totuși, de multe ori copiii nu simt că sunt iubiți. Ei spun: „Părintii mei mă iubesc doar atunci când iau note bune, când mă îmbrac singur sau când îmi fac curat în cameră. Când sunt bun, mă iubesc; altfel, nu!” 

Părinții s-ar putea să nu înțeleagă că acest comportament negativ este, de fapt, un strigăt după iubire, iar atunci când iubirea așteptată de copil întârzie, este posibil să aibă loc niște reacții în lanț, iar părintii vor avea, drept răspuns, tendința de a-l respinge și mai mult pe copilul neiubitor. 

Părintii nu trebuie să uite nici o clipă că un copil care are un comportament supărător este un copil care are cel mai mult nevoie de dragoste, de compasiune și de ajutor.

Copilul care vă pune cel mai mult răbdarea la încercare are cel mai mult nevoie de dragostea voastră. Copilul care mușcă, fură, lovește sau folosește cuvinte „urâte” este posibil ca prin aceasta să nu facă altceva decât să te pună la încercare și, în mod inconștient, să te întrebe: „Poți să mă iubești chiar și atunci când sunt atât de îngrozitor?”

Alti copii se comportă tocmai invers. Ei nu pot să acționeze într-un asemenea mod „nesuferit”, de teamă că vor fi respinși și mai mult, astfel că își dau toată silința să fie buni.

În loc să respingi un copil prea insistent să „îţi intre pe sub piele”, este mai bine să îţi iei timp să discuţi cu el despre modul în care se comportă. Ajută-l să înţeleagă că îl iubești tot timpul, indiferent că este bun sau rău.

Printr-o purtare blândă și consecventă, poţi ajunge ca încetul cu încetul să câștigi încrederea și, în cele din urmă, dragostea unui copil retras, dar acest tip de copil s-ar putea să nu ajungă niciodată la fel de drăgăstos și de apropiat ca ceilalţi.

Când ajungi să-ţi dai seama că există un motiv pentru acel comportament supărător, caută să separi comportamentul apărut de copilul „real”, care simte nevoia să fie iubit. Ca urmare, îl poţi mustra pe copil într-un mod iubitor și plin de înţelegere, chiar dacă ţi se pare că el nu merită o asemenea atitudine din partea ta. 

S-ar putea ca, umplându-i paharul cu dragoste, să-i furnizezi copilului suficientă încredere în sine, încât să aleagă el însuși să schimbe sau să biruie acel comportament agresiv și supărător.

sursa: " Înțelege-ți copilul" Kay Kuzma

Read More

Cum puteți evita accesele de furie

Arta de a fi mamă este de a învăța copilul arta de a trăi. – Elaine Heffner

Aproape toți copiii cu vârste cuprinse între 1-5 ani au accese de furie.Ei știu care sunt dorințele lor și au sentimentul propriei individualități. Când sunt împiedicați să obțină ceea ce doresc își dau seama de acest lucru și se înfurie. Cu toate acestea nu îl atacă pe părintele care li s-a opus, probabil datorită faptului că acesta este prea important și prea mare. De asemenea,  instinctul lor de luptă nu este prea bine dezvoltat. Furia se acumulează în ei și nu se pot gândi la nimic mai bun, decât să înceapă o criză. Cad pe jos, țipă, își agită mâinile și picioarele iar uneori mișcă violent din cap. 

Un acces de furie din când în când nu înseamnă nimic. Crizele de furie sunt determinate de oboseală, foame sau punerea copilul în situații în care capacitățile lui sunt depășite.
Un părinte poate să trateze problema  reală: " Ești obosit și îți este foame, nu-i așa? Hai să mergem acasă, să mănânci și să dormi, te vei simți mult mai bine."

Nu puteți evita toate accesele de furie

Uneori o criză de furie poate fi oprită repede redirecționând atenția copilului spre o activitate mai puțin frustantă. Atunci când furia începe, încercați să vă comportați normal.
Nu renunțați și nu vă comportați în așa fel încât copilul să obțină ceea ce dorește, astfel va începe criza intenționat tot timpul.
Nu vă certați cu el deoarece este incapabil să vadă că are un comportament nepotrivit; dacă și dumneavoastră vă înfuriați, nu veți face decât să continue criza. Imediat ce partea rea a trecut, puteți oferi copilului o sugestie pentru a face ceva amuzant. Îmbrățișați-l pentru a-i arăta ca doriți să vă împăcați.

 Accese de furie frecvente
Un copil care are accese de furie frecvente adeseori are trăsături înnăscute de temperament care îl fac să fie frustat.
De exemplu
- ar putea face o criză când mama îi pune sosetele
- sau îl deranjează cusăturile de la șosete
O altă trăsătură este exprimarea dramatică a emoțiilor: când sunt fericiți țipă, când sunt supărați, urlă.
Când copilul dumneavoastră face asemenea crize de furie, întrabați-vă dacă

• Are suficiente ocazii de a se juca liber afară din casă? 
• Are suficiente jucării și obiecte în casă cu care să se joace când este singur? 
• Oare dumneavoastră îl determinați să fie încăpățânat fără să vă dați seama, spunându-i să vină să se îmbrace în loc să îl îmbrăcați fără comentarii? 
• Când face o criză de nervi, o întâmpinați cu severitate sau îi distrageți atenția?

Accese de furie  învățate
Unii copii au învățat că acesele de furie sunt cele mai bune modalități de a obține ce își doresc. Este dificil să vă dați seama care din crizele de furie sunt făcute cu intenția de a vă manipula și care sunt cauzate de frustrare, somn, foame.

Un indiciu este că accesele pentru manipulare au tendința de a se încheia imediat ce obțin ceea ce își doresc.

Accese de furie și limbajul întârziat
Dezvoltarea întârziată a limbajului se asociază cu accesele de furie, mai ales la băieți. Astfel copiii devin frustați când nu li se cunosc dorințele și nevoile. Ei se simt izolați față de ceilalți copii și față de adulți, fiind singuri și frustați. Pe măsură ce copiii cresc, sunt capabili să discute cu ei înșiși și să se calmeze. Un copil care are capacități lingvistice subdezvoltate nu poate folosi acestă stategie puternică de auto-liniștire și auto-control. Astfel emoțiile negative sunt exprimate sub formă de crize de furie.

Accesele de furie pot fi semnele altor probleme
La vârsta de 4-5 ani, majoritatea copiilor au rareori crize, poate odată sau de ori pe săptămână.
Cu toate acestea , un copil de cinci ani ar putea să continue să aibă crize frecvente, trei sau chiar mai multe în fiecare zi, sau crize lungi care dureaza 15 minute.
Crizele acestor accese ar putea fi- retardul mental, autismul, tulburările de învățare, probleme medicale. Când copiii au fost grav bolnavi, părinții au deseori probleme în a stabili limite. Crizele frecvente ar putea fi rezultatul nefericit.
Un copil care lovește, mușcă (pe alții sau pe el însuși) în timpul unui acces de furie are probleme emoționale serioase.

Cabinet de psihologie CARMEN DOBRE, cu sediul in Focșani, organizează Atelier de gestionare a furiei, pentru copii cu vârste între 4 -12 ani.

Read More

Balena albastră - personalizarea depresiei

„Nu există situație, oricât de disperată, din care să nu se poată ieși.” — Niccolò Machiavelli

        În ultima perioadă a devenit intens mediatizată știrea despre “Balena Albastră” în care participanții trebuie să efectueze diferite sarcini sau „provocări” pe parcursul a 50 de zile, sub îndrumarea unui administrator, culminând cu sinuciderea. Ce anume îi îndeamnă pe aceștia să se lase “îndrumați” de o persoană necunoscută?
Mai nou, se pune pe seama jocului orice sinucidere sau tentativă de sinucidere din rândul adolescenților, deși autoritățile din mai multe state au infirmat că ar exista legături de cauzalitate între acestea.

Un lucru este cert: depresia la adolescenți este în creștere într-un ritm alarmant.

        „Balena albastră” a devenit un fenomen social extrem de grav care scoate în evidenţă problemele de comunicare şi cele relaţionale dintre părinţi şi copii.
Sunt foarte puțini părinți dispuși să iși asume eșecul parental, faptul că “cei 7 ani de acasă” au fost lipsiți de afecțiune, ințelegere, sprijin, repere morale solide pentru copiii lor.
Sau au lipsit cu desăvârșire...
Am auzit de multe ori tați spunând mamelor: “e fată! e datoria ta(!) să te ocupi de ea! Dacă ar fi fost băiat, îl educam eu” sau “eu te-am făcut, eu te omor!” Ce dureroase sunt aceste cuvinte pentru copii!... Ce urme adânci lasă în sufletele lor!...

De cele mai multe ori părinţii nu ştiu să comunice cu copiii. Pe acest fond, copiii îşi găsesc refugiu în alte părţi, de multe ori online.
Așteptările nerealiste sociale, familiale, școlare crează un puternic sentiment de respingere și duc la depresie. Copiii se simt stresați și confuzi. Sunt bombardați cu mesaje contradictorii din partea părinților, prietenilor, a societății.
Copiii au nevoie de îndrumare din partea adulților mai mult decât oricând pentru a înțelege toate schimbările emoționale și fizice pe care le experimentează.

Sondajele recente indică faptul că mai puțin de unul din cinci adolescenți suferă de depresie clinică. Depresia poate lua mai multe forme, inclusiv tulburarea bipolară (numită în mod oficial psihoza maniaco-depresivă), care constă în perioade de euforie și depresie alternante.

Pentru a evita sentimentele de depresie, adolescenții experimentează droguri sau alcool, promiscuitate sexuală, își exprimă depresia printr-un comportament ostil, agresiv, autodistructiv. Dar astfel de comportamente duc doar la noi probleme, niveluri mai profunde ale depresiei, relații defectuoase cu prietenii, familia, profesorii.

Pericolul sinuciderii în rândul adolescenților

În fiecare an, aproape 5.000 de tineri, cu vârsta cuprinsă între 15 și 24 ani se sinucid. Rata de sinucidere pentru această grupă de vârstă aproape s-a triplat din 1960, fiind a treia cauză de deces în rândul adolescenților, conform Organizației Mondiale a Sănătății.
Uneori adolescenții se simt atât de deprimați încât se gândesc la sinucidere. Adolescenții cu tentative de sinucidere percep o situație temporară ca pe o problemă permanentă, cu alte cuvinte : “fac din țânțar armăsar”.
Patru din cinci adolescenți cu tentative de suicid au dat avertismente clare.

• amenințări de sinucidere, directe și indirecte;
• obsesii legate de moarte;
• poezii, eseuri și desene care se referă la moarte;
• schimbare dramatică în personalitate sau aspect;
• comportament irațional, bizar;
• sentiment copleșitor de vinovăție, rușine sau de respingere;
• comportamente modificate in legatură cu masa și somnul;
• scădere drastică a performanțelor școlare.

Atunci când adolescentul deprimat recunoaște nevoia de ajutor, el a făcut un pas important spre recuperare. Cu toate acestea, puțini adolescenți coștinetizează și caută ajutor pe cont propriu. Ei au nevoie de încurajare de la prieteni și de sprijin din partea adulților.
Când adolescenții sunt deprimați le greu să creadă că perspectivele lor pot îmbunătăți.
Dar un tratament profesionist poate avea un impact dramatic asupra vieții lor. Acesta îi poate pune din nou pe drumul cel bun și le aduce speranță pentru viitor.

Unele dintre cele mai comune și eficiente metode de a trata depresia la copii și adolescenți sunt:

• Psihoterapia oferă adolescenților oportunitatea de a explora evenimente și sentimente care sunt dureroase sau deranjante pentru ei. Psihoterapia îi învață de asemenea cum să facă față acestor sentimente.
• Terapia cognitiv-comportamentală ajută adolescenții să iși schimbe tiparele negative de gândire și comportament.
• Terapia interpersonală se concentrează pe modul de a dezvolta relații benefice acasă, la școală, în cercul de prieteni.

Cabinetul nostru, cu sediul în Focșani, str. Republicii 68, oferă servicii psihologice specializate persoanelor care se confruntă cu astfel de situații, stabilind o relație de comunicare cu acestea, ajutându-le să se elibereze de tensiuni, anxietate, stres și sentimente negative, să își îmbunătățească imaginea de sine, să își dezvolte creativitatea și spontaneitatea

Read More

Cine sunt eu?

„La ce vârstă ai voie să ieşi cu prietenii, să te dai cu ruj, să fumezi prima ţigară?”, „La ce oră ai voie să te întorci seara acasă?”.

Fiecare adolescent are propria lui călătorie; unii navighează pur și simplu, alții se zdrobesc de pietre de-a lungul drumului.

Adolescenţa nu este o suferinţă ci o fază normală de creştere a conflictului. Toți se confruntă cu un set unic de provocări modelate de personalitate, familie, școală, anturaj, religie și cultură.

Pentru a-şi dezvolta un simţ coerent al identităţii, adolescenţii testează diferite roluri. 

Astfel, în timpul celei de-a cincea crize psihosociale (adolescenţa, de la 12 ani până la aproape 20 de ani) copilul, acum un adolescent, poate fi ajutat sa găsească răspunsul satisfăcător la întrebarea „Cine sunt eu?”.

Chiar şi adolescentul cel mai bine adaptat la schimbările perioadei trăieşte sentimente de difuzie a identităţii: majoritatea băieţilor şi foarte multe fete trăiesc experienţe de delincvenţă minoră, rebeliune sau puternice îndoieli care îi copleșesc.

Adolescentul este acum capabil să îşi  stabilească foarte clar identitatea sexuală – masculinitate sau feminitate. Ca urmare, el caută pe cineva care să îi fie modelul şi sursa sa de inspiraţie;

• Lupta pentru de a dezvolta identitatea eului (sentimentul profund de a fi egal cu sine însăşi, sentimentul continuităţii);
• Preocupare pentru aparenţa fizică;
• Dezvoltarea identităţii de grup;
• Pericolul de confuzie a rolului, îndoieli privind identitatea sexuală şi vocaţională,

Adolescentul trăieşte o aşa numită criză de identitate, deoarece nu ştie foate bine cine este sau încotro se îndreaptă.

Dat fiind faptul că se află într-o perioadă de schimbări rapide biologice, psihologice şi sociale şi că trebuie să ia decizii majore în aproape toate ariile vieţii (de exemplu, alegerea carierei), se dovedeşte uneori extrem de dificil pentru adolescenţi să atingă un sentiment plenar al identităţii.

• Interacţiunea cu adolescenţii de aceaşi vârstă contribuie în mod semnificativ la formarea imaginii de sine oferind adolescentului posibilitatea de a se „oglindi” în ceilalţi pentru a-şi forma propria identitate.
• Şcoala cu profesorii, disciplinele de învăţământ, colegii de clasă, sistemul de reguli şi valori specifice etc., reprezintă un alt agent important al integrării adolescentului în complexul angrenaj social.
• Relaţiile dintre adolescent şi părinţii săi se modifică pe măsură ce acesta se dezvoltă. Schimbarea centrului lumii sociale a adolescentului − de la familie la grupul de prieteni.

Adolescenţa reprezintă vârsta contestaţiei şi a conflictelor în relaţiile cu adulţii: acum apar frecvent conflicte de idei, conflicte afective sau conflictele de autoritate. Părinţii se confruntă cu incapacitatea de a găsi echilibrul între atitudinea hiperautoritară şi cea hiperprotectoare faţă de copii lor.

În cadrul familiei, conflictele de autoritate iau de cele mai multe ori o formă banală: 

„La ce vârstă ai voie să ieşi cu prietenii, să dai cu ruj, să fumezi prima ţigară?”, „La ce oră ai voie să te întorci seara acasă?”.

Adolescenții trebuie să se separe din punct de vedere emoțional de părinții lor, pentru a putea să își dea seama cine sunt ei și ce doresc să fie.

Cu toate acestea o mare parte din personalitatea lor seamănă cu cea a părinților lor, nu doar ca moștenire genetică ci și pentru că și-au modelat după aceștia toată viața.

sursa:Psihologia vârstelor  adolescenţa şi vârsta adultă

Read More