Anxietatea la copii

Durerea unui copil este cutremurătoare, căci el nu se poate apăra de răul făcut de ceilalţi.

Numărul de copii aduși în cabinetul de psihologie pentru a trata perturbările de anxietate crește constant. Sunt tulburări de panică la copii de 7-9 ani, precum și fobia școlară la copii care au doar 7-8 ani.
Anxietatea este neliniște, teama care se manifestă la copii încă din primele zile de viață.
Putem spune că neliniștea este un element înnăscut în ființa umană, element cu care care v-a trebui să se descurce în fiecare etapă a vieții sale.
Formele prin care anxietatea se manifestă evoluează odată cu dezvoltarea copilului.
Atunci când reușim să recunoaștem semnele prevestitoare, putem interveni mai rapid și mai eficient.

Reacțiile anxioase:

Plânsul, țipetele stridente, urletele și crizele incontrolabile sunt întotdeauna semnul uni panici intense ale copilului în fața disconfortului pe care îl simte.

Tulburările somnului Pentru un copil de patru ani sau mai mare care refuză să meargă în pat sau nu reușește să adoarmă, este un semn de anxietate indiferent de celelalte scuze:

• "Nu sunt obosit"
• "Este prea devreme"
• "Mă gândesc la prea multe lucruri"
• "Sunt monștri în camera mea"
• "E prea întuneric"
• "E prea mult zgomot"

Realitatea este că el se teme să doarmă, și nu servește la nimic să încercăm să ne certăm sau să-i demontăm argumentele în mod rațional.

Comportamente nepotrivite Unii copii simt nevoia să atragă atenția anturajului, fie prin plânsete, cereri constante sau prin comportamente nepotrivite sau deranjante. Astfel ei se asigură că nu sunt uitați, că nu se vor trezi singuri, într-un vid. Acești copii au nevoia să găsească un sentiment de securitate. E necesar să li se impună reguli clare și trebuie învățați să le respecte.

Copilul ideal este acel copil care întotdeauna este calm, drăguț, politicos, care zâmbește și nu plânge niciodată. Este genul de copil pe care numeroși părinți îl invidiază, mai ales dacă proprii copii sunt turbulenți și deranjanți.

Dar ce se întâmplă cu această mică ființă aproape perfectă? În aparență este fericit, dar în realitate, este mort de frică. Acest copil nu trăiește, el supraviețuiește. El simte o formă de panică în fața unei eventuale singurătăți, trăiește așadar o foarte puternică anxietate.

Anxietatea generalizată este o neliniște care afectează aproape toate domeniile vieții. Un copil care suferă de o asemenea formă de anxietate se teme de tot: situații noi, străini, sunete stridente, liniște, întuneric, deplasarea cu automobilul, animale, insecte, ceilalți copii, profesorii, eșecurile, întârzierile.

La copii, anxietatea generalizată este adesea însoțită de diverse probleme din care amintim: tulburările obsesiv-compulsive (TOC), hiperactivitatea, depresia, tulburările grave de comportament.

Fobia școlară. Copilul care dezvoltă o fobie școlară se teme atât de tare să se ducă la școală, încât atunci când vine ora de plecare plânge, face crize de panică, prezintă dureri abdominale. Părinții se simt neajutorați în fața situației și ca urmare se instalează o situație conflictuală cu micuțul lor.
Tulburarea de panică. La copil tulburarea de panică duce adesea la fobii:socială și școlară, la tulburări accentuate ale somnului și conduce, cel mai adesea, la depresie.
Depresia. Copilul depresiv poate prezenta semne diverse: schimbări bruște de dispoziție, atitudini agresive, tulburări ale somnului, o modificare a rezultatelor școlare, o diminuare a activităților școlare, plângeri legate de dureri fizice, o pierdere a energiei, modificarea apetitului sau a greutății. Putem simți la el tristețe, plictiseală, indiferență, o încetineală intelectuală, tendința de izolare.
În realitate copilul depresiv și-a pierdut reperele de viață.

sursa: "Cum înlăturăm anxietatea copiilor noștri"Louise Reid

Read More

Trăsăturile unui părinte

Construirea caracterului este lucrarea cea mai importantă care le-a fost vreodată încredinţată fiinţelor omenești. 
Copiii trebuie învăţaţi de mici importanţa dezvoltării unui caracter frumos. 

Caracterul se dezvoltă încă din primii ani de viaţă și rămâne destul de stabil pe parcursul întregii vieţi.
Ce trăsături de caracter ar trebui să dezvolte copiii în primii ani de

viaţă, pentru a le garanta succesul mai târziu în relațiile cu colegii de școală, cu prietenii, cu părinţii sau cu alţi adulţi?

Copiii au nevoie, mai întâi de toate, să-și înţeleagă părinţii – părinţi care pot fi caracterizaţi astfel:

•  Părinţi care acordă TIMP special fiecărui copil în parte. Timpul este un talant preţios și, atunci când le este acordat copiilor, nu este niciodată pierdut. Timpul bun, de calitate, investit cu toată inima în copii, acel timp când părinţii manifestă acceptare faţă de cei mici și sunt dispuși să-i asculte, va împlini nevoia de dragoste a copiilor lor.

• Părinţi care ÎNŢELEG caracteristicile individuale și de vârstă ale copiilor. Părinţii nu trebuie să aștepte prea mult, nici prea puţin din partea copiilor lor, ci ei trebuie să așeze măsura potrivită de încredere asupra fiecărui copil, în mod individual. Un părinte de succes va permite fiecărui copil să facă singur alegeri și să poarte responsabilităţi care sunt adecvate vârstei lui.

• Părinţi care sunt CONSECVENŢI în ceea ce le cer copiilor lor și suficient de CATEGORICI (PUTERNICI) încât să impună anumite reguli și cerinţe de bază. Părinţii care sunt consecvenţi și care au tărie de caracter sunt, de obicei, foarte respectaţi pentru poziţia pe care o adoptă. În același timp, ei pot să le acorde copiilor lor mai multă libertate de a se mișca, de a explora, de a se exprima și de a se juca, pentru că deţin un control „planificat” asupra casei și asupra terenului de joacă.

• Părinţi care își ÎNCURAJEAZĂ copiii. Aceștia sunt sensibili și se pot descuraja cu ușurinţă, atunci când se confruntă permanent cu eșecul și cu dezaprobarea. În schimb, prin încurajare, orice copil poate fi ajutat să răspundă solicitării a de a purta responsabilităţi încredinţate cu chibzuinţă, cu interes și cu entuziasm.

• Părinţi care ÎL CUNOSC PE HRISTOS ÎN MOD PERSONAL. Astfel de părinţi nu-și învaţă copiii prin prezentarea unor reguli, ci, mult mai important, prin exemplul propriilor vieţi. Împărtășindu-le copiilor propria experienţă cu Hristos, ei pot fi persoanle cele mai importante care îi vor învăţa pe copii valori ce îi vor înălţa cu mult mai presus decât mediul secularizat al societăţii. Părinţii care Îl cunosc pe Hristos în mod personal vor îndeplini cu bucurie responsabilitatea pe care Dumnezeu a așezat-o asupra lor, și anume aceea de a fi primul și cel mai important educator al copilului în toate aspectele vieţii.

sursa: " Înțelege-ți copilul" Kay Kuzma

Read More

Cum împiedicăm agresivitatea copiilor?

Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm. — Victor Hugo

Realitatea a demonstrat că în marea majoritate a cazurilor, copiii învață să se comporte agresiv urmărind scenele de violență prezente în diferite filme și programe de desene animate. Comportamentul agresiv este foarte ușor de modelat. Copiii ignoră adesea ceea ce spun adulții sau părinții („Nu mai lovi!”) și continuă să facă ceea ce fac adulții (lovesc).

Ei chiar își depășesc modelele, inventând gesturi și acțiuni mai violente decât

cele pe care le-au văzut.

Cum îi împiedicăm pe copiii noștri să devină agresivi?

• Reducându-le motivele de nemulţumire și evitând situaţiile provocatoare, în special atunci când copilul nu are maturitatea necesară ca să-și poată controla simţămintele mai intense. Aceasta presupune o observare atentă și o intervenţie promptă.
• Cunoscând și ţinând cont că unii copiii au un prag de toleranţă la nemulţumiri mai scăzut și care sunt hipersensibili și grabnici să-și exprime mânia.
• Recunoscând simţămintele copilului (dându-ţi seama din timp când este pe cale de a se mânia) și tratând problema supărătoare imediat.
• Discutând despre simţămintele copilului în mod deschis, îngăduindu-i acestuia să-și exprime mânia verbal.
• Ajutându-l să-și direcţioneze impulsurile agresive în lucrări constructive, în jocuri active sau într-o preocupare simbolică, cum ar fi să deseneze ceva sau să joace un rol imaginar.
• Ajutându-l să se elibereze de tensiunea acumulată, astfel încât simţămintele să nu fie reprimate doar pentru a izbucni mai târziu, într-un mod mult mai violent. 

Atunci când sunt învăţaţi să-și exprime în mod deschis aceste simţăminte îndată ce ele apar și să le canalizeze într-o direcţie constructivă, copiii înţeleg că nu trebuie să cultive în mintea lor resentimentele, mânia sau ura. Trebuie să fii tolerant faţă de astfel de sentimente și să le creezi copiilor un cadru în care să se simtă în siguranţă să și le exprime.

În special atunci când este vorba de agresivitate, trebuie să-i comunici cu fermitate copilului care sunt limitele de comportament pe care i le permiţi: „Nu trebuie să-ţi faci rău nici ţie, nici altora și nici să strici lucrurile din jurul tău”. Stabilește aceste limite într-un mod neagresiv.

Pălmuirea (la șezut) poate fi considerată comportament agresiv și este, cel mai adesea, aplicată la mânie. 

De aceea pălmuirea copilului ca metodă de corectare a agresivităţii lui nu este, de obicei, la fel de eficientă ca lămurirea consecinţelor. La fel cum nu este eficientă nici metoda de a lăsa copilul singur în cameră, interzicându-i-se orice contact cu o altă persoană.

Părinţii pot dezaproba cu hotărâre agresivitatea și o pot combate ferm, fără să folosească pedepsele fizice.

 sursa: " Înțelege-ți copilul"-Kay Kuzma

Read More

„Poţi să mă iubești chiar și atunci când sunt atât de îngrozitor?”

Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal.

Prima și cea mai importantă nevoie a copilului tău este aceea de a fi iubit. 

Fiecare copil este asemenea unui pahar gol și singurul mod în care acest pahar poate fi umplut este acela de a-i arăta copilului dragoste. Doar atunci când paharul este „plin de dă peste el” copilul poate începe să dăruiască, la rândul său, dragoste. 

Copilul tău are nevoie să fie alintat, mângâiat și îmbrăţișat, să se simtă aproape de tine, să i se ofere căldură și confort emoţional, să se simtă dorit și înţeles. A-i împlini doar nevoile fizice, de hrană și de îngrijire, nu este suficient.

La întrebarea: 

„Vă iubiți copiii?”, probabil că marea majoritate ar răspunde: „Bineînțeles că-i iubesc. Le ofer tot ce au nevoie; am grijă de ei...”
Totuși, de multe ori copiii nu simt că sunt iubiți. Ei spun: „Părintii mei mă iubesc doar atunci când iau note bune, când mă îmbrac singur sau când îmi fac curat în cameră. Când sunt bun, mă iubesc; altfel, nu!” 

Părinții s-ar putea să nu înțeleagă că acest comportament negativ este, de fapt, un strigăt după iubire, iar atunci când iubirea așteptată de copil întârzie, este posibil să aibă loc niște reacții în lanț, iar părintii vor avea, drept răspuns, tendința de a-l respinge și mai mult pe copilul neiubitor. 

Părintii nu trebuie să uite nici o clipă că un copil care are un comportament supărător este un copil care are cel mai mult nevoie de dragoste, de compasiune și de ajutor.

Copilul care vă pune cel mai mult răbdarea la încercare are cel mai mult nevoie de dragostea voastră. Copilul care mușcă, fură, lovește sau folosește cuvinte „urâte” este posibil ca prin aceasta să nu facă altceva decât să te pună la încercare și, în mod inconștient, să te întrebe: „Poți să mă iubești chiar și atunci când sunt atât de îngrozitor?”

Alti copii se comportă tocmai invers. Ei nu pot să acționeze într-un asemenea mod „nesuferit”, de teamă că vor fi respinși și mai mult, astfel că își dau toată silința să fie buni.

În loc să respingi un copil prea insistent să „îţi intre pe sub piele”, este mai bine să îţi iei timp să discuţi cu el despre modul în care se comportă. Ajută-l să înţeleagă că îl iubești tot timpul, indiferent că este bun sau rău.

Printr-o purtare blândă și consecventă, poţi ajunge ca încetul cu încetul să câștigi încrederea și, în cele din urmă, dragostea unui copil retras, dar acest tip de copil s-ar putea să nu ajungă niciodată la fel de drăgăstos și de apropiat ca ceilalţi.

Când ajungi să-ţi dai seama că există un motiv pentru acel comportament supărător, caută să separi comportamentul apărut de copilul „real”, care simte nevoia să fie iubit. Ca urmare, îl poţi mustra pe copil într-un mod iubitor și plin de înţelegere, chiar dacă ţi se pare că el nu merită o asemenea atitudine din partea ta. 

S-ar putea ca, umplându-i paharul cu dragoste, să-i furnizezi copilului suficientă încredere în sine, încât să aleagă el însuși să schimbe sau să biruie acel comportament agresiv și supărător.

sursa: " Înțelege-ți copilul" Kay Kuzma

Read More

Cum puteți evita accesele de furie

Arta de a fi mamă este de a învăța copilul arta de a trăi. – Elaine Heffner

Aproape toți copiii cu vârste cuprinse între 1-5 ani au accese de furie.Ei știu care sunt dorințele lor și au sentimentul propriei individualități. Când sunt împiedicați să obțină ceea ce doresc își dau seama de acest lucru și se înfurie. Cu toate acestea nu îl atacă pe părintele care li s-a opus, probabil datorită faptului că acesta este prea important și prea mare. De asemenea,  instinctul lor de luptă nu este prea bine dezvoltat. Furia se acumulează în ei și nu se pot gândi la nimic mai bun, decât să înceapă o criză. Cad pe jos, țipă, își agită mâinile și picioarele iar uneori mișcă violent din cap. 

Un acces de furie din când în când nu înseamnă nimic. Crizele de furie sunt determinate de oboseală, foame sau punerea copilul în situații în care capacitățile lui sunt depășite.
Un părinte poate să trateze problema  reală: " Ești obosit și îți este foame, nu-i așa? Hai să mergem acasă, să mănânci și să dormi, te vei simți mult mai bine."

Nu puteți evita toate accesele de furie

Uneori o criză de furie poate fi oprită repede redirecționând atenția copilului spre o activitate mai puțin frustantă. Atunci când furia începe, încercați să vă comportați normal.
Nu renunțați și nu vă comportați în așa fel încât copilul să obțină ceea ce dorește, astfel va începe criza intenționat tot timpul.
Nu vă certați cu el deoarece este incapabil să vadă că are un comportament nepotrivit; dacă și dumneavoastră vă înfuriați, nu veți face decât să continue criza. Imediat ce partea rea a trecut, puteți oferi copilului o sugestie pentru a face ceva amuzant. Îmbrățișați-l pentru a-i arăta ca doriți să vă împăcați.

 Accese de furie frecvente
Un copil care are accese de furie frecvente adeseori are trăsături înnăscute de temperament care îl fac să fie frustat.
De exemplu
- ar putea face o criză când mama îi pune sosetele
- sau îl deranjează cusăturile de la șosete
O altă trăsătură este exprimarea dramatică a emoțiilor: când sunt fericiți țipă, când sunt supărați, urlă.
Când copilul dumneavoastră face asemenea crize de furie, întrabați-vă dacă

• Are suficiente ocazii de a se juca liber afară din casă? 
• Are suficiente jucării și obiecte în casă cu care să se joace când este singur? 
• Oare dumneavoastră îl determinați să fie încăpățânat fără să vă dați seama, spunându-i să vină să se îmbrace în loc să îl îmbrăcați fără comentarii? 
• Când face o criză de nervi, o întâmpinați cu severitate sau îi distrageți atenția?

Accese de furie  învățate
Unii copii au învățat că acesele de furie sunt cele mai bune modalități de a obține ce își doresc. Este dificil să vă dați seama care din crizele de furie sunt făcute cu intenția de a vă manipula și care sunt cauzate de frustrare, somn, foame.

Un indiciu este că accesele pentru manipulare au tendința de a se încheia imediat ce obțin ceea ce își doresc.

Accese de furie și limbajul întârziat
Dezvoltarea întârziată a limbajului se asociază cu accesele de furie, mai ales la băieți. Astfel copiii devin frustați când nu li se cunosc dorințele și nevoile. Ei se simt izolați față de ceilalți copii și față de adulți, fiind singuri și frustați. Pe măsură ce copiii cresc, sunt capabili să discute cu ei înșiși și să se calmeze. Un copil care are capacități lingvistice subdezvoltate nu poate folosi acestă stategie puternică de auto-liniștire și auto-control. Astfel emoțiile negative sunt exprimate sub formă de crize de furie.

Accesele de furie pot fi semnele altor probleme
La vârsta de 4-5 ani, majoritatea copiilor au rareori crize, poate odată sau de ori pe săptămână.
Cu toate acestea , un copil de cinci ani ar putea să continue să aibă crize frecvente, trei sau chiar mai multe în fiecare zi, sau crize lungi care dureaza 15 minute.
Crizele acestor accese ar putea fi- retardul mental, autismul, tulburările de învățare, probleme medicale. Când copiii au fost grav bolnavi, părinții au deseori probleme în a stabili limite. Crizele frecvente ar putea fi rezultatul nefericit.
Un copil care lovește, mușcă (pe alții sau pe el însuși) în timpul unui acces de furie are probleme emoționale serioase.

Cabinet de psihologie CARMEN DOBRE, cu sediul in Focșani, organizează Atelier de gestionare a furiei, pentru copii cu vârste între 4 -12 ani.

Read More