Efectele divorțului asupra copilului

Până în anii 70, divorțurile erau rare, astăzi 50% dintre căsătorii ajung la divorț.
Divorțul este adesea dificil pentru copil, el își manifestă dezacordul cu această schimbare negativă din viața lor prin izolare, furie și  depresie.

În cele mai multe cazuri divorțul duce la:

• scăderea nivelului de trai;
• adesea copiii se mută departe de prieteni și școală;
• părinții sunt supărați și depresați, ceea ce îi face să îi suporte mai greu pe copiii;
• copiii se autoînvinovățesc (nerealist) pentru divorț și simt că nu pot fi loiali unui părinte fără a-l nedreptății pe celălalt.

Lucrul pozitiv este că divorțul poate elibera copilul dintr-o casă "toxică" partea negativă este afectarea copiilor (uneori mulți ani) de "căderi emoționale".

Copiii sunt întotdeauna conștienți și deranjați de conflictele dintre părinți, indiferent dacă este luat sau nu în considerare divorțul. Este bine pentru ei să poată discuta despre aceste situații cu părinții lor separat sau împreună.

Este înțelept să nu audă cuvântul divorț rostit cu putere, la supărare.

Pentru copiii mici lumea este alcătuită numai din familie, care pentru ei este reprezentată de mama și de tata. A discuta despre divorț este ca și cum ați discuta despre sfârșitul lumii.

De obicei copiii vor să știe:

• unde vor sta?
• de ce pleacă mama/tata?
• de ce mami nu îl mai iubește pe tata?
• cu ce am greșit eu?
• eu de ce nu am dreptul la o familie ca toți prieteni mei?
• unde voi merge la școală?
• ce se va întâmpla cu părintele care se va muta?
• au nevoie să audă că părinții îi iubesc în continuare și că ei nu au fost cu nimic de vină pentru divorțul părinților
• ei au nevoie să pună întrebări, iar raspunsurile vor fi la nivelul lor de înțelegere
• cel mai bine este să ascultați copiii și să raspundeți doar la ceea ce vă întreabă.

Cum putem explica unui copil ce înseamnă divorțul?

Cea mai bună modalitate de a-i ajuta pe copiii este să le oferiți opurtunității de a discuta frecvent despre emoțiile lor, spunându-le că e normal să se simtă așa.

Puteți spune:

• părinții tăi se despart pentru că nu se mai iubesc, dar dragostea noastră pentru tine rămâne la fel de puternică.
• suntem aici ori de câte ori ai nevoie și veți avea grijă de el de la micul dejun până la rezolvarea temelor pentru acasă.
• recunoașteți și acceptați că lucrurile vor fi diferite de acum înainte.

Dacă părinții au prea multe probleme emoționale pentru a face acest lucru cu copiii este bine să apeleze la un specialist cu care va avea întâlniri periodice.

Copiii care au trecut printr-un divorț niciodată nu rămân neafectați. Unii se luptă cu sentimentul de furie, pierdere șau incertitudine, însă mulți dintre ei trăiesc o viață plină de fericită și împlinită.

Copiii care au relații pline de iubire  cu ambii părinți se dezvoltă mai bine.

Reacțiile emoționale sunt de așteptat la părinții și copiii, dar consilierea și terapia pot ajuta.

Read More

Atelier de basme terapeutice

"Viața însăși este cea mai bună poveste." Hans Christian Andersen.

A fost odată ca niciodată... aşa începe orice basm, iar copiii iubesc basmele. Poveştile sunt o parte integrantă a vieţii noastre, ele ne pot îndeplini visele - iar visele noastre au forma unor poveşti, de cele mai multeori cu final fericit care ne însoţesc pe tot parcursul existenţei noastre.
Dincolo de "a fost odată ca niciodată", basmele vorbesc despre  cele șapte păcate de moarte ale copilăriei: vanitate, lăcomie, invidie, pofte sexuale, aviditate, lene.

Basmele le oferă copiilor o scenă pe care ei să își joace propriile conflicte interioare. Ascultând un basm, copiii proiectează în mod inconștient părți din ei înșiși asupra diferitelor personaje din poveste.

Basmele nu numai că fac parte din viețile copiilor dar și din viețile noastre de adulți. Imaginile și temerile din copilărie se insinuează de obicei în gândurile și conversațiile noastre, funcționează ca metafore pentru cele mai frecvente dorințe și cele mai profunde speranțe ale noastre. Tânjim după un prinț sau prințesă care să apară în viețile noastre și să ne completeze.

Copiii iubesc şi ascultă cu plăcere basmele pentru că răspund necesității lor de a şti, de a cunoaşte, de a întelege cum se împlinesc năzuinţele spre mai bine, spre frumos şi participă afectiv-imaginativ la acţiune. Oricât de simple şi de uşoare ar părea aceste povestiri, ele nasc, fără indoială, dorinţa de a fi asemănători cu cei buni care ajung fericiţi şi în acelaşi timp se naşte în suflet teama faţă de nenorocirile ce s-ar putea întampla dacă i-ar urma pe cei răi. Este de necrezut cu câtă sete privesc aceste inimi pure şi încă necoapte morala ascunsă a basmului, îi vezi trişti şi disperaţi atâta vreme cât eroul sau eroina povestirii sunt în impas şi îndură suferinţe, apoi strigă de bucurie când personajele iubite sunt salvate .

Chiar şi în lumea basmului copilul  face confuzie între lumile fictive şi reale. Pentru copil ficţiunea are valoare de trăire, dar o trăire aievea cu realitatea.

În călătoriile provocate de imaginarul din basme şi poveşti copilul se simte fericit, participă afectiv şi este alături de eroii pe care îi insoţeşte şi la bine şi la rău, imitându-i apoi în jocurile lor.

Lumea basmelor oferă o complexitate de personaje şi teme faţă de care copilul îşi arată simpatia sau antipatia. Copilul îşi recrutează modele etice pentru care copilul îşi manifestă repulsia, dezacordul. Acesta se regăsește într-o lume în care virtuţile sunt răsplătite iar ticăloșiile pedepsite. El trăiește imaginar momente asemenea eroilor săi preferaţi şi, simţindu-se viteaz, deși se ştie mic şi fricos, încearcă să devină mai curajos.

Copiii, adolescenţii şi adulţii sunt vrăjiţi de o poveste cu suspans…
Adaptarea basmelor pentru consiliere şi terapie poate anticipa problemele şi provocările pe care o persoană le va întâlni.

Sursa-Sheldon Cashdan-Vrăjitoarea trebuie să moară/psihologia basmului

Read More

Gelozia dintre frați

Gelozia între frați - o tradiție străveche și tragică.

Când sosesc frații și surorile, copilul luptă cu ei pentru dragostea exclusivă a ambilor părinți.
Poveștile biblice despre  invidie și răzbunare demonstrează că gelozia a fost o problemă pentru părinții și copii încă din vremuri străvechi. Și totuși în zilele noastre putem învăța  să reducem la minim sentimentele de gelozie ale copiilor noștri.
Când anunțăm binecuvântatul eveniment unui copil mic, cel mai bine este să evităm explicațiile lungi și falsele așteptări, precum:

"Te iubim așa de mult și ești minunat, încât tati și mami au hotărât să aibă un bebeluș exact  ca tine. Va fi bebelușul tău. Și o să ai întotdeana pe cineva cu care să te joci".

Explicația aceasta nu este nici onestă, nici convingătoare. Copilul ajunge la o concluzie mai logică:
"Dacă mă iubea cu adevărat, nu-și găseau alt copil. Nu sunt îndeajuns de bun, așa că vor să mă schimbe pe un model nou".

E dureros să împarți cu altcineva iubirea unui părinte. Potrivit experienței unui copil, să împarți înseamnă să primești mai puțin. Aceștia ar trebui să presupună că au copii geloși chiar dacă gelozia nu este vizibilă. 

Gelozia își are originea în dorința copilului de a fi unica ființă iubită fără limite de către  părinți.

Când copiii își exprimă gelozia, ea reapare deghizată în fel și chip, sub formă de simptome și de purtări rele.
Unii copii și-o exprimă prin:

• tuse și erupții pe  piele;
• pipi în pat, exprimând prin intermediul unui organ ceea ce ar trebui să  exprime cu altul;
• există copii care se manifestă distructiv (sparg obiecte în loc să-și spună cu glas tare resentimentele);
• alți copii își smulg părul și își rod unghiile.

Toți acești copii au nevoie să își exprime sentimentele prin vorbe, nu prin simptome.

Părinții pot ajuta copilul să își exprime sentimentele.

• Nici pedeapsa egală și nici lauda egală nu pot stinge dorința de iubire exclusivă;
• Evitați comparațiile ( de ce nu poți  și tu să fii la fel de politicos ca sora ta?);
• Atribuirea de roluri ( unul este "micul meu rebel" , celălalt este un "îngerașul meu");
• Evitați să interveniții în certurile dintre frați, deoarece aceștia pot să își ia singuri apărarea - atunci când părinții se concentrează asupra atribuirii vinei, unul dintre copiii cu siguranță se va simți mai afectat și mai gelos;
• Gelozia poate afecta negativ mult mai mult și persistă mai mult dacă este suprimată decât când copilului i se permite să și-o exprime deschis. În această situație  există ocazia de a-l învăța pe copil  că sentimentele lui  sunt de înțeles și acceptabile: "știu cum te simți, însă nu trebuie să îți faci griji, pentru că noi te iubim la fel de mult".
• Închiderea în sine este o problemă. Copilul care este nefericit din cauza geloziei, are nevoie de afecțiune, reasigurări și să fie pus să interacționeze cu lumea mai mult  decât copilul care își manifestă sentimentele deschis, uneori chiar agresiv.

 În cazul în care copilul dumneavoastră pare că nu poate să treacă peste sentimentul de gelozie și manifestă un comportament nepotrivit constant, depresie sau obsesie pentru fratele său, este bine să consultați un psiholog specializat în probleme de comportament și dezvoltare a copilului.

sursa: Dr.Spock "Îngrijirea sugarului și a copilului"
          Dr.Haim, G. Ginott "Între părinte și copil" 

Read More

Cum putem să vorbim cu copilul despre doliu?

Moartea este un fapt al vieții cu care fiecare copil trebuie să se obișnuiască.

Pentru unii moartea unui peștișor din acvariu este primul contact cu acest fenomen.
Atât timp cât adulții nu se simt în largul lor când au de-a face cu fenomenul morții, nu e de mirare că nu știu cum pot  sprijini copiii să-l  înțeleagă și să-l accepte.
O modalitate de a evita discuția despre moarte și de a-și concentra atenția asupra a ceea ce este imaterial, spiritual este evidențiată de remarca" îngerii au venit și au luat sufletul bunicului, iar acum este în cer împreună cu bunica".
"Nu-ți face probleme legate de moarte. Nimeni n-o să moară în curând. De unde ți-a venit ideea asta?"

În perioada preșcolară, ideile copiilor despre moarte sunt influențate de tendințele magice ale gândirii lor. Copiii de această vârstă ar putea crede ca moartea este reversibilă și că persoana moartă va reveni cândva.
Ei pot considera moartea ca ceva contagios, ca o răceală și se tem că cineva ar muri în curând.
Din moment ce aceasta este vârsta la care copiii iau totul în sensul propriu, este important să nu vă referiți la moarte ca la a merge la culcare. Mulți copiii vor deveni în această situație îngroziți la gândul de a adormi, deoarece în acest caz ei (sau altcineva care ar adormi) ar putea să moară.
Copiii mici gândesc în termeni concreți: "Cum va putea respira bunica dacă este sub pământ?"
Părinții îl pot ajuta pe copil fiind la fel de concreți "Bunica nu mai poate respira. De asemenea ea nici nu va mai mânca. A fi mort înseamnă: corpul tău încetează să mai funcționeze, nu te mai poți mișca, și nu mai poți face altceva. Odată ce ai murit nu mai poți învia la loc".
Mai târziu, după 9 ani, copiii încep să înțeleagă că moartea este ceva ireversibil și cu ocazia aceasta încep să perceapă durerea pierderii. Aceasta se manifestă ca o rupere a legăturii atașamentului însoțită de sentimente de insecuritate, anxietate și vinovăție.
Cum putem să vorbim cu un copil despre doliu?

• Indiferent de întrebările care se pun, trebuie să se  răspundă cât mai onest;
• Explică ce s-a întâmplat în așa fel în care copilul să înțeleagă;
• Încurajează-l să vorbească, ascultă-l și încurajează-i sentimentele;
• Răspunde-i la întrebări scurt și simplu, nu spune că e prea mic să înțeleagă;
• Nu-i provoca frica;
• Asigură-l că este iubit, protejat și în siguranță;
• Exprimă afecțiunea, suport și grijă;
• Nu ascunde sentimentele tale.

Read More

Personalitatea copilului preșcolar

Asa eram eu la vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copii, de când îi lumea și pământul, măcar sa zică cine ce-a zice. - Ion Creangă

Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi atitudini ce constitue un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului.
Personalitatea, în ansamblu, reprezintă modul de organizare a caracteristicilor şi însuşirilor psiho-fizice şi psihosociale ale persoanei. Personalitatea cuprinde un ansamblu de componente precum: temperamentul, caracterul, aptitudinile.
Temperamentul este înnăscut, copilul se naște cu un anumit tip de temperament, observabil încă de timpuriu, care reprezintă ansamblul însuşirilor dinamico-energentice ale personalităţii. Ele prescriu modul în care se va manifesta şi va reacţiona copilul, impulsivitatea, ritmul reacțiilor, expresivitatea psihică (ritmul vorbirii, intonația, debitul, expresiile emoționale etc).

Spre deosebire de temperament, trăsăturile caracteriale se formează sub influenţa educaţiei într-un subsistem relaţional, valoric şi autoreglator al personalităţii.
În privinţa aptitudinilor, există o interacţiune permanentă între ereditate şi mediu, iar absenţa unuia dintre factori, influenţează evoluţia celuilalt.
De exemplu, în cazul unui fond ereditar superior combinat cu un mediu nefavorabil, foarte rar aptitudinea atinge un nivel înalt de dezvoltare. Dacă un copil cu un fond ereditar foarte bun în aptitudinea pentru muzică se naşte şi creşte într-un mediu nefavorabil, în care nu are ocazia să-şi exerseze şi să-şi dezvolte aptitudinea, nu va ajunge niciodată la performanţe în acest domeniu, oricât de bună ar fi înzestrarea. Adultul este un punct de sprijin, de siguranţă şi de referinţă.
În perioada preşcolară are loc o intensă dezvoltare psihică , având în prim plan contradicţiile dintre solicitările externe şi capacităţile interne.
Copilul începe gradiniţa; comunicativitatea şi sociabilitatea se dezvolta, este nevoit să se adapteze unui nou mediu, cu reguli și cerinţe. Are loc o creştere a intereselor, aspiraţiilor şi aptitudinilor. Activitatea de joc este în continuare cea mai importantă în dezvoltarea personalităţii, prin rolurile şi subiectele pe care le abordează copilul, imitând ceea ce deja cunoaşte sau testând noi roluri pe care le poate considera compatibile cu sine.
In această perioadă copilul îşi manifestă aptitudinile care, dacă sunt identificate şi susţinute, pot deveni o cale spre succes.
Copilul învaţă acum să facă faţă competiţiei şi are nevoie de tot sprijinul familiei, învaţă lucruri noi despre sine şi ceilalţi.

Read More