Cum putem să vorbim cu copilul despre doliu?

Moartea este un fapt al vieții cu care fiecare copil trebuie să se obișnuiască.

Pentru unii moartea unui peștișor din acvariu este primul contact cu acest fenomen.
Atât timp cât adulții nu se simt în largul lor când au de-a face cu fenomenul morții, nu e de mirare că nu știu cum pot  sprijini copiii să-l  înțeleagă și să-l accepte.
O modalitate de a evita discuția despre moarte și de a-și concentra atenția asupra a ceea ce este imaterial, spiritual este evidențiată de remarca" îngerii au venit și au luat sufletul bunicului, iar acum este în cer împreună cu bunica".
"Nu-ți face probleme legate de moarte. Nimeni n-o să moară în curând. De unde ți-a venit ideea asta?"

În perioada preșcolară, ideile copiilor despre moarte sunt influențate de tendințele magice ale gândirii lor. Copiii de această vârstă ar putea crede ca moartea este reversibilă și că persoana moartă va reveni cândva.
Ei pot considera moartea ca ceva contagios, ca o răceală și se tem că cineva ar muri în curând.
Din moment ce aceasta este vârsta la care copiii iau totul în sensul propriu, este important să nu vă referiți la moarte ca la a merge la culcare. Mulți copiii vor deveni în această situație îngroziți la gândul de a adormi, deoarece în acest caz ei (sau altcineva care ar adormi) ar putea să moară.
Copiii mici gândesc în termeni concreți: "Cum va putea respira bunica dacă este sub pământ?"
Părinții îl pot ajuta pe copil fiind la fel de concreți "Bunica nu mai poate respira. De asemenea ea nici nu va mai mânca. A fi mort înseamnă: corpul tău încetează să mai funcționeze, nu te mai poți mișca, și nu mai poți face altceva. Odată ce ai murit nu mai poți învia la loc".
Mai târziu, după 9 ani, copiii încep să înțeleagă că moartea este ceva ireversibil și cu ocazia aceasta încep să perceapă durerea pierderii. Aceasta se manifestă ca o rupere a legăturii atașamentului însoțită de sentimente de insecuritate, anxietate și vinovăție.
Cum putem să vorbim cu un copil despre doliu?

• Indiferent de întrebările care se pun, trebuie să se  răspundă cât mai onest;
• Explică ce s-a întâmplat în așa fel în care copilul să înțeleagă;
• Încurajează-l să vorbească, ascultă-l și încurajează-i sentimentele;
• Răspunde-i la întrebări scurt și simplu, nu spune că e prea mic să înțeleagă;
• Nu-i provoca frica;
• Asigură-l că este iubit, protejat și în siguranță;
• Exprimă afecțiunea, suport și grijă;
• Nu ascunde sentimentele tale.

Read More

Personalitatea copilului preșcolar

Asa eram eu la vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copii, de când îi lumea și pământul, măcar sa zică cine ce-a zice. - Ion Creangă

Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi atitudini ce constitue un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului.
Personalitatea, în ansamblu, reprezintă modul de organizare a caracteristicilor şi însuşirilor psiho-fizice şi psihosociale ale persoanei. Personalitatea cuprinde un ansamblu de componente precum: temperamentul, caracterul, aptitudinile.
Temperamentul este înnăscut, copilul se naște cu un anumit tip de temperament, observabil încă de timpuriu, care reprezintă ansamblul însuşirilor dinamico-energentice ale personalităţii. Ele prescriu modul în care se va manifesta şi va reacţiona copilul, impulsivitatea, ritmul reacțiilor, expresivitatea psihică (ritmul vorbirii, intonația, debitul, expresiile emoționale etc).

Spre deosebire de temperament, trăsăturile caracteriale se formează sub influenţa educaţiei într-un subsistem relaţional, valoric şi autoreglator al personalităţii.
În privinţa aptitudinilor, există o interacţiune permanentă între ereditate şi mediu, iar absenţa unuia dintre factori, influenţează evoluţia celuilalt.
De exemplu, în cazul unui fond ereditar superior combinat cu un mediu nefavorabil, foarte rar aptitudinea atinge un nivel înalt de dezvoltare. Dacă un copil cu un fond ereditar foarte bun în aptitudinea pentru muzică se naşte şi creşte într-un mediu nefavorabil, în care nu are ocazia să-şi exerseze şi să-şi dezvolte aptitudinea, nu va ajunge niciodată la performanţe în acest domeniu, oricât de bună ar fi înzestrarea. Adultul este un punct de sprijin, de siguranţă şi de referinţă.
În perioada preşcolară are loc o intensă dezvoltare psihică , având în prim plan contradicţiile dintre solicitările externe şi capacităţile interne.
Copilul începe gradiniţa; comunicativitatea şi sociabilitatea se dezvolta, este nevoit să se adapteze unui nou mediu, cu reguli și cerinţe. Are loc o creştere a intereselor, aspiraţiilor şi aptitudinilor. Activitatea de joc este în continuare cea mai importantă în dezvoltarea personalităţii, prin rolurile şi subiectele pe care le abordează copilul, imitând ceea ce deja cunoaşte sau testând noi roluri pe care le poate considera compatibile cu sine.
In această perioadă copilul îşi manifestă aptitudinile care, dacă sunt identificate şi susţinute, pot deveni o cale spre succes.
Copilul învaţă acum să facă faţă competiţiei şi are nevoie de tot sprijinul familiei, învaţă lucruri noi despre sine şi ceilalţi.

Read More

Abuzul emoțional erodează încrederea în sine a copilului

Copilul abuzat emoţional nu ştie să se joace, să se exprime prin joc.

Abuzul se referă la orice formă de violenţă intenţionată împotriva copilului sau orice tratament dăunător care nu implică întotdeauna violență.

Părinții care apelează la acestă variantă au fost abuzați în copilărie și nu li s-au îndeplinit anumite nevoi afective, nu știu cum să răspundă acestor nevoi venite din partea copiilor.

Există diverse tipuri de abuz: 

• fizic (orice formă de pedeapsă corporală, imobilizarea fizică, reducerea alimentaţiei);
• emoţional (rejectarea, intimidarea verbală prin diverse ameninţări, abuzul verbal prin adresarea unor injurii sau cuvinte umilitoare, izolarea, interzicerea contactului cu propria familie etc.);
• sexual (act sexual cu copii, implicarea copiilor în producţia, răspândirea, distribuirea unor materiale pornografice, expunerea organelor sexuale ale copiilor în scopuri sexuale, prezentarea unor materiale pornografice copiilor, realizarea unor acte sexuale în prezenţa copiilor).

Aceste forme de abuz pot fi asociate şi cu neglijarea copilului sau cu diverse forme de exploatare a acestuia. 

Copiii sunt lipsiţi aproape complet de posibilităţile fizice şi psihice de apărare, au capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, posedă o capacitate redusă de înţelegere a efectelor şi consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, au capacitate empatică redusă, neputând distinge între intenţiile bune şi rele ale altor persoane, sunt creduli şi sinceri, particularităţi care fac din ei victime facile.

Semnele fizice ale neglijării

• copil înfometat ori alimentat nepotrivit;
 • neigienizat;
 • cu aspect vestimentar neadecvat;
 • pedepsit să nu mănânce sau să nu doarmă;
 • care nu-şi cunoaşte ziua naşterii ori primeşte în dar obiecte nepotrivite; 
• care nu are cu cine vorbi despre problemele sale ori nu are un program de viaţă adecvat vârstei sale, rămânând mult timp nesupravegheat;
 • hipo- sau hiperponderal;
 • bolnăvicios.

Semnele afectiv-comportamentale ale neglijării

•  un comportament variind de la polul inhibiţiei până la agitaţie; 
• neataşat; 
• introvertit;
• cu vocabular sumar; 
• incapabil să comunice, să se joace sau cu o "foame de stimuli" (extrem de instabil);
•  cu retard şcolar, în ciuda unui intelect bun (pseudoretard mental);
•  slab motivat pentru efort cognitiv;
•  insuficient de matur ca dezvoltare volitivă;
•  incapabil de a stabili relaţii interpersonale durabile.

În plan emoţional sentimentele de inferioritate persistă şi la vârsta adultă. Părinții îi arată copilului dacă este dorit sau nu, iar semnele prin care aceștia se manifestă sunt apelative ca: "boule", " prostule", "gras" , "împiedicatule", "nesimțitule".

Comunicarea este dificilă, marcată de violenţă. Violenţa este trăită ca o modalitate de schimb, ca un ataşament interpersonal, mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate. Se produce o stranie identificare cu acest model, pentru că violenţa a fost percepută de copil ca un semn al interesului părintelui faţă de el. 

Abuzul emoţional 

Abuzul emoțional erodează încrederea de sine a copilului.
 Este un comportament comis intenţionat, de un adult lipsit de căldura afectivă, care jigneşte, batjocoreşte, ironizează, devalorizează, nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul, în momente semnificative sau repetat, afectându-i, în acest fel, dezvoltarea şi echilibrul emoţional. 

Abuzul emoţional reprezintă respingerea copilului ca fiinţă fie prin intruziunea emoţională, fie prin ignorarea emoţiilor pozitive sau negative;

•  "călirea" prin reguli stricte, fără drept de negociere; 
• înfricoşarea copilului prin izolare, închizându-l in spații întunecoase, făcându-l să aştepte cu încordare, dezamăgindu-l, minţindu-l, blamându-l;
•  ameninţarea cu abandonul; 
• abordarea copilului cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli;
• comunicare intr-o manieră neclară, ambivalentă, prea încărcată sau insensibilă;
• atitudinea autoritară, dominatoare, îngrijirea şi controlul excesiv sau discontinuu, care sufocă independenţa copilului;
•  supunerea la practici bizare magice sau pseudoreligioase;
•  toate celelalte forme de abuz au o componentă emoţională.

 Semnele abuzului emoţional 

Trăiri emoţionale: stima redusă de sine, timiditate, sentimente de vinovăţie, interiorizare, neîncredere, ostilitate, nefericire, anxietate, dezvoltarea unui nucleu de manifestări nevrotice, depresive sau obsesive, tendinţe autoagresive sau heteroagresive. 

Comportament social conduce la eşec permanent (care-i confirmă copilului incapacitatea şi sentimentul de nonvaloare), manifestări agresive, iritabile, atitudini masochiste, inhibiţie socială, dificultăţi de adaptare (refuzul grădiniţei sau fobie şcolară) şi dificultăţi de comunicare. 
Părinții au nevoie de ajutor, pentru a nu transmite următoarelor generații comportamentele nocive. Şi oare câţi dintre părinți sunt gata pentru asta?

Sursa- www.salvaticopiii.ro/

Read More

Ce este o tulburare de învățare?

Copilului i-aş da aripi, dar i-aş permite să înveţe singur să zboare. Gabriel Garcia Márquez

Primul contact cu școala poate fi o povară pentru unii dintre copii.

Probleme pot apărea din cauza inadaptării la un program fix de la școală, a dificultăților de a accepta o altă autoritate decât cea familială, integrarea într-un colectiv divers. De cele mai multe ori este vorba despre dificultatea în îndeplinirea sarcinilor la diferite materii. 

În acest caz poate fi vorba despre tulburări de învățare.

Învăţarea este un proces complex, care se petrece la nivelul creierului. 

Creierul primeşte, procesează, stochează şi răspunde la informaţie.

Tulburările specifice de învăţare sunt dizabilităţi neurologice care afecteză procesul de învăţare. Tulburările de învățare au consecințe asupra întregii vieți.

Manifestările problematice obsevabile sunt:

• atenție scăzută, trece de la o activitate la alta fără a finaliza sarcinile;
• nu își poate controla impulsurile, întrerupe o conversație, schimbă subiectul;
• urmărește cu dificultate instrucțiunile, are nevoie de repetarea indicațiilor;
• nu dispune de coordonare, răstoarnă lucrurile, scapă obiectele, scrie "cumplit",  se bâlbâie;
• imaturitate în plan social, se comportă ca și cum ar fi mai mic față de vârsta cronologică;
• inflexibil în atitudine, vrea să facă așa cum vrea el/încăpățânat, refuză ajutorul;
• dezorganizat, distrat, absent, pierde lucrurile.

Dificultățile de învățare apar de timpuriu.

•  dislexie-afectarea în principal a cititului;
• discalculia- afectarea calculului matematic;
• disgrafia- afectarea scrisului. Este foarte important ca un copil să fie capabil să se exprime în scris;
• dispraxia-implică gesturile, coordonarea motorie fină;
• afectarea funcției executive- implică dificultăţi în planificare, organizare, stategie şi utilizarea timpului;
• dificit de atenție cu hiperactivitate este cel mai cunoscut diagnostic din categoria tulburărilor de învăţare. De multe ori profesorii „identifică” la şcoală copiii „dificili” şi îi etichetează ADHD. 

Toate aceste tulburări de învățare duc la manifestări de anxietate, neîncredere în sine, lipsa motivației de învățare. Dificultățile de învățare pot fi depistate de părinți. Există o reticiență a familiei de a ascunde și de a nega problemele copilului în speranța că timpul le va rezolva. Deoarece aceste tulburări apar în afara unei leziuni aparente la nivelul creierului, de multe ori sunt puse pe seama unei imaturităţi a copilului, a unei tulburări afective sau a lipsei stimulării. Acestea sunt datorate însă unui creier care funcţionează diferit.

Diminuarea și înlăturarea dificultăților de învățare trebuie să fie o soluție pentru înlăturarea eșecului școlar provocat de acestea.

Cum vă puteți ajuta copilul?

Ce puteți face când copilul dumneavoastră are o tulburare de învățare?

• o vizită la oftamolog si la ORL-ist pentru a vă asigura că  nu are afecțiuni oftamologice sau auditive;
• consultați un specialist în tulburări de învățare;
• rugați învățătoarea să vă susțină, să stea în prima bancă și să-i acorde mai mult timp pentru terminarea exercițiilor;
• citiți zilnic (15 minute) un text cu voce tare ajută un copil dislexic, citiți singur apoi împreună;
• pentru a învăța un copil aritmetica folosiți metode practice (masurarea cantităților recomandate în rețetele culinare sau cumpărăturile);
• copilul ar putea învăța să scrie corect cu ajutorul literelor magnetice;
• înainte de a-i vorbi uni copil hiperactiv, priviți-l în ochi. Pentru a-și face temele are nevoie de un loc liniștit, cu pauze dese. Încredințați-i sarcini ce necesită activitate fizică.

Copiii care au tulburări de învățare știu că ceva este în neregulă cu ei, dar nu știu despre ce este vorba. Ceva care debutează cu o tulburare de învățare poate cu ușurință să se transforme într-o problemă emoțională sau comportamentală. Unii copii decid să devină clovnii clasei sau rebeli pentru a distrage atenția de  la tulburarea lor. Din punctul lor de vedere este mai bine să fii rău decât să fii prost. Alții suferă în tăcere.

sursa:Dr. Spock-" Îngrijirea copilului și a sugarului"

 Copiii au nevoie de ajutor!

Read More

Atelier de emoții pentru adolescenți

Scopul terapeutic al acestor ateliere de emoții este de a stabili o relație de comunicare cu adolescentul și de a-l deprinde să funcționeze autonom și eficient, de a produce o creștere și echilibrare în dezvoltarea sa. 

Participând la aceste ateliere, adolescentul va învăța:

• să se cunoască pe sine, și să își dezvolte încrederea în sine și în propriile capacități;
•  își cunoască propriile trăiri și emoții și să le exprime în mod constructiv;
• să relaționeze, să coopereze cu ceilalți adolescenții și cu familia; 
• să se elibereze de tensiuni, anxietate, stres și sentimente negative;
• să își dezvolte creativitatea și spontaneitatea;
• să își îmbunătățească imaginea de sine;

Un grup este format din maximum 4 adolescenți.

Şedinţele se desfăşoară săptămânal, o ședință având o durată de 50 de minute.

Atelierul  se va desfășura pe parcursul a patru ședințe în care vor fi abordate patru 4 teme:

• Cine sunt eu?
• Despre iubire!
• Stima de sine
• Ghidul prieteniei

Unde se organizează? 

 Focșani, str.Republicii nr.68 - Cabinet individual de psihologie Dobre Carmen Lenuța

Read More