Gelozia dintre frați

Gelozia între frați - o tradiție străveche și tragică.

Când sosesc frații și surorile, copilul luptă cu ei pentru dragostea exclusivă a ambilor părinți.
Poveștile biblice despre  invidie și răzbunare demonstrează că gelozia a fost o problemă pentru părinții și copii încă din vremuri străvechi. Și totuși în zilele noastre putem învăța  să reducem la minim sentimentele de gelozie ale copiilor noștri.
Când anunțăm binecuvântatul eveniment unui copil mic, cel mai bine este să evităm explicațiile lungi și falsele așteptări, precum:

"Te iubim așa de mult și ești minunat, încât tati și mami au hotărât să aibă un bebeluș exact  ca tine. Va fi bebelușul tău. Și o să ai întotdeana pe cineva cu care să te joci".

Explicația aceasta nu este nici onestă, nici convingătoare. Copilul ajunge la o concluzie mai logică:
"Dacă mă iubea cu adevărat, nu-și găseau alt copil. Nu sunt îndeajuns de bun, așa că vor să mă schimbe pe un model nou".

E dureros să împarți cu altcineva iubirea unui părinte. Potrivit experienței unui copil, să împarți înseamnă să primești mai puțin. Aceștia ar trebui să presupună că au copii geloși chiar dacă gelozia nu este vizibilă. 

Gelozia își are originea în dorința copilului de a fi unica ființă iubită fără limite de către  părinți.

Când copiii își exprimă gelozia, ea reapare deghizată în fel și chip, sub formă de simptome și de purtări rele.
Unii copii și-o exprimă prin:

• tuse și erupții pe  piele;
• pipi în pat, exprimând prin intermediul unui organ ceea ce ar trebui să  exprime cu altul;
• există copii care se manifestă distructiv (sparg obiecte în loc să-și spună cu glas tare resentimentele);
• alți copii își smulg părul și își rod unghiile.

Toți acești copii au nevoie să își exprime sentimentele prin vorbe, nu prin simptome.

Părinții pot ajuta copilul să își exprime sentimentele.

• Nici pedeapsa egală și nici lauda egală nu pot stinge dorința de iubire exclusivă;
• Evitați comparațiile ( de ce nu poți  și tu să fii la fel de politicos ca sora ta?);
• Atribuirea de roluri ( unul este "micul meu rebel" , celălalt este un "îngerașul meu");
• Evitați să interveniții în certurile dintre frați, deoarece aceștia pot să își ia singuri apărarea - atunci când părinții se concentrează asupra atribuirii vinei, unul dintre copiii cu siguranță se va simți mai afectat și mai gelos;
• Gelozia poate afecta negativ mult mai mult și persistă mai mult dacă este suprimată decât când copilului i se permite să și-o exprime deschis. În această situație  există ocazia de a-l învăța pe copil  că sentimentele lui  sunt de înțeles și acceptabile: "știu cum te simți, însă nu trebuie să îți faci griji, pentru că noi te iubim la fel de mult".
• Închiderea în sine este o problemă. Copilul care este nefericit din cauza geloziei, are nevoie de afecțiune, reasigurări și să fie pus să interacționeze cu lumea mai mult  decât copilul care își manifestă sentimentele deschis, uneori chiar agresiv.

 În cazul în care copilul dumneavoastră pare că nu poate să treacă peste sentimentul de gelozie și manifestă un comportament nepotrivit constant, depresie sau obsesie pentru fratele său, este bine să consultați un psiholog specializat în probleme de comportament și dezvoltare a copilului.

sursa: Dr.Spock "Îngrijirea sugarului și a copilului"
          Dr.Haim, G. Ginott "Între părinte și copil" 

Read More

Cum putem să vorbim cu copilul despre doliu?

Moartea este un fapt al vieții cu care fiecare copil trebuie să se obișnuiască.

Pentru unii moartea unui peștișor din acvariu este primul contact cu acest fenomen.
Atât timp cât adulții nu se simt în largul lor când au de-a face cu fenomenul morții, nu e de mirare că nu știu cum pot  sprijini copiii să-l  înțeleagă și să-l accepte.
O modalitate de a evita discuția despre moarte și de a-și concentra atenția asupra a ceea ce este imaterial, spiritual este evidențiată de remarca" îngerii au venit și au luat sufletul bunicului, iar acum este în cer împreună cu bunica".
"Nu-ți face probleme legate de moarte. Nimeni n-o să moară în curând. De unde ți-a venit ideea asta?"

În perioada preșcolară, ideile copiilor despre moarte sunt influențate de tendințele magice ale gândirii lor. Copiii de această vârstă ar putea crede ca moartea este reversibilă și că persoana moartă va reveni cândva.
Ei pot considera moartea ca ceva contagios, ca o răceală și se tem că cineva ar muri în curând.
Din moment ce aceasta este vârsta la care copiii iau totul în sensul propriu, este important să nu vă referiți la moarte ca la a merge la culcare. Mulți copiii vor deveni în această situație îngroziți la gândul de a adormi, deoarece în acest caz ei (sau altcineva care ar adormi) ar putea să moară.
Copiii mici gândesc în termeni concreți: "Cum va putea respira bunica dacă este sub pământ?"
Părinții îl pot ajuta pe copil fiind la fel de concreți "Bunica nu mai poate respira. De asemenea ea nici nu va mai mânca. A fi mort înseamnă: corpul tău încetează să mai funcționeze, nu te mai poți mișca, și nu mai poți face altceva. Odată ce ai murit nu mai poți învia la loc".
Mai târziu, după 9 ani, copiii încep să înțeleagă că moartea este ceva ireversibil și cu ocazia aceasta încep să perceapă durerea pierderii. Aceasta se manifestă ca o rupere a legăturii atașamentului însoțită de sentimente de insecuritate, anxietate și vinovăție.
Cum putem să vorbim cu un copil despre doliu?

• Indiferent de întrebările care se pun, trebuie să se  răspundă cât mai onest;
• Explică ce s-a întâmplat în așa fel în care copilul să înțeleagă;
• Încurajează-l să vorbească, ascultă-l și încurajează-i sentimentele;
• Răspunde-i la întrebări scurt și simplu, nu spune că e prea mic să înțeleagă;
• Nu-i provoca frica;
• Asigură-l că este iubit, protejat și în siguranță;
• Exprimă afecțiunea, suport și grijă;
• Nu ascunde sentimentele tale.

Read More

Personalitatea copilului preșcolar

Asa eram eu la vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copii, de când îi lumea și pământul, măcar sa zică cine ce-a zice. - Ion Creangă

Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi atitudini ce constitue un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului.
Personalitatea, în ansamblu, reprezintă modul de organizare a caracteristicilor şi însuşirilor psiho-fizice şi psihosociale ale persoanei. Personalitatea cuprinde un ansamblu de componente precum: temperamentul, caracterul, aptitudinile.
Temperamentul este înnăscut, copilul se naște cu un anumit tip de temperament, observabil încă de timpuriu, care reprezintă ansamblul însuşirilor dinamico-energentice ale personalităţii. Ele prescriu modul în care se va manifesta şi va reacţiona copilul, impulsivitatea, ritmul reacțiilor, expresivitatea psihică (ritmul vorbirii, intonația, debitul, expresiile emoționale etc).

Spre deosebire de temperament, trăsăturile caracteriale se formează sub influenţa educaţiei într-un subsistem relaţional, valoric şi autoreglator al personalităţii.
În privinţa aptitudinilor, există o interacţiune permanentă între ereditate şi mediu, iar absenţa unuia dintre factori, influenţează evoluţia celuilalt.
De exemplu, în cazul unui fond ereditar superior combinat cu un mediu nefavorabil, foarte rar aptitudinea atinge un nivel înalt de dezvoltare. Dacă un copil cu un fond ereditar foarte bun în aptitudinea pentru muzică se naşte şi creşte într-un mediu nefavorabil, în care nu are ocazia să-şi exerseze şi să-şi dezvolte aptitudinea, nu va ajunge niciodată la performanţe în acest domeniu, oricât de bună ar fi înzestrarea. Adultul este un punct de sprijin, de siguranţă şi de referinţă.
În perioada preşcolară are loc o intensă dezvoltare psihică , având în prim plan contradicţiile dintre solicitările externe şi capacităţile interne.
Copilul începe gradiniţa; comunicativitatea şi sociabilitatea se dezvolta, este nevoit să se adapteze unui nou mediu, cu reguli și cerinţe. Are loc o creştere a intereselor, aspiraţiilor şi aptitudinilor. Activitatea de joc este în continuare cea mai importantă în dezvoltarea personalităţii, prin rolurile şi subiectele pe care le abordează copilul, imitând ceea ce deja cunoaşte sau testând noi roluri pe care le poate considera compatibile cu sine.
In această perioadă copilul îşi manifestă aptitudinile care, dacă sunt identificate şi susţinute, pot deveni o cale spre succes.
Copilul învaţă acum să facă faţă competiţiei şi are nevoie de tot sprijinul familiei, învaţă lucruri noi despre sine şi ceilalţi.

Read More

Abuzul emoțional erodează încrederea în sine a copilului

Copilul abuzat emoţional nu ştie să se joace, să se exprime prin joc.

Abuzul se referă la orice formă de violenţă intenţionată împotriva copilului sau orice tratament dăunător care nu implică întotdeauna violență.

Părinții care apelează la acestă variantă au fost abuzați în copilărie și nu li s-au îndeplinit anumite nevoi afective, nu știu cum să răspundă acestor nevoi venite din partea copiilor.

Există diverse tipuri de abuz: 

• fizic (orice formă de pedeapsă corporală, imobilizarea fizică, reducerea alimentaţiei);
• emoţional (rejectarea, intimidarea verbală prin diverse ameninţări, abuzul verbal prin adresarea unor injurii sau cuvinte umilitoare, izolarea, interzicerea contactului cu propria familie etc.);
• sexual (act sexual cu copii, implicarea copiilor în producţia, răspândirea, distribuirea unor materiale pornografice, expunerea organelor sexuale ale copiilor în scopuri sexuale, prezentarea unor materiale pornografice copiilor, realizarea unor acte sexuale în prezenţa copiilor).

Aceste forme de abuz pot fi asociate şi cu neglijarea copilului sau cu diverse forme de exploatare a acestuia. 

Copiii sunt lipsiţi aproape complet de posibilităţile fizice şi psihice de apărare, au capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, posedă o capacitate redusă de înţelegere a efectelor şi consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, au capacitate empatică redusă, neputând distinge între intenţiile bune şi rele ale altor persoane, sunt creduli şi sinceri, particularităţi care fac din ei victime facile.

Semnele fizice ale neglijării

• copil înfometat ori alimentat nepotrivit;
 • neigienizat;
 • cu aspect vestimentar neadecvat;
 • pedepsit să nu mănânce sau să nu doarmă;
 • care nu-şi cunoaşte ziua naşterii ori primeşte în dar obiecte nepotrivite; 
• care nu are cu cine vorbi despre problemele sale ori nu are un program de viaţă adecvat vârstei sale, rămânând mult timp nesupravegheat;
 • hipo- sau hiperponderal;
 • bolnăvicios.

Semnele afectiv-comportamentale ale neglijării

•  un comportament variind de la polul inhibiţiei până la agitaţie; 
• neataşat; 
• introvertit;
• cu vocabular sumar; 
• incapabil să comunice, să se joace sau cu o "foame de stimuli" (extrem de instabil);
•  cu retard şcolar, în ciuda unui intelect bun (pseudoretard mental);
•  slab motivat pentru efort cognitiv;
•  insuficient de matur ca dezvoltare volitivă;
•  incapabil de a stabili relaţii interpersonale durabile.

În plan emoţional sentimentele de inferioritate persistă şi la vârsta adultă. Părinții îi arată copilului dacă este dorit sau nu, iar semnele prin care aceștia se manifestă sunt apelative ca: "boule", " prostule", "gras" , "împiedicatule", "nesimțitule".

Comunicarea este dificilă, marcată de violenţă. Violenţa este trăită ca o modalitate de schimb, ca un ataşament interpersonal, mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate. Se produce o stranie identificare cu acest model, pentru că violenţa a fost percepută de copil ca un semn al interesului părintelui faţă de el. 

Abuzul emoţional 

Abuzul emoțional erodează încrederea de sine a copilului.
 Este un comportament comis intenţionat, de un adult lipsit de căldura afectivă, care jigneşte, batjocoreşte, ironizează, devalorizează, nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul, în momente semnificative sau repetat, afectându-i, în acest fel, dezvoltarea şi echilibrul emoţional. 

Abuzul emoţional reprezintă respingerea copilului ca fiinţă fie prin intruziunea emoţională, fie prin ignorarea emoţiilor pozitive sau negative;

•  "călirea" prin reguli stricte, fără drept de negociere; 
• înfricoşarea copilului prin izolare, închizându-l in spații întunecoase, făcându-l să aştepte cu încordare, dezamăgindu-l, minţindu-l, blamându-l;
•  ameninţarea cu abandonul; 
• abordarea copilului cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli;
• comunicare intr-o manieră neclară, ambivalentă, prea încărcată sau insensibilă;
• atitudinea autoritară, dominatoare, îngrijirea şi controlul excesiv sau discontinuu, care sufocă independenţa copilului;
•  supunerea la practici bizare magice sau pseudoreligioase;
•  toate celelalte forme de abuz au o componentă emoţională.

 Semnele abuzului emoţional 

Trăiri emoţionale: stima redusă de sine, timiditate, sentimente de vinovăţie, interiorizare, neîncredere, ostilitate, nefericire, anxietate, dezvoltarea unui nucleu de manifestări nevrotice, depresive sau obsesive, tendinţe autoagresive sau heteroagresive. 

Comportament social conduce la eşec permanent (care-i confirmă copilului incapacitatea şi sentimentul de nonvaloare), manifestări agresive, iritabile, atitudini masochiste, inhibiţie socială, dificultăţi de adaptare (refuzul grădiniţei sau fobie şcolară) şi dificultăţi de comunicare. 
Părinții au nevoie de ajutor, pentru a nu transmite următoarelor generații comportamentele nocive. Şi oare câţi dintre părinți sunt gata pentru asta?

Sursa- www.salvaticopiii.ro/

Read More

Ce este o tulburare de învățare?

Copilului i-aş da aripi, dar i-aş permite să înveţe singur să zboare. Gabriel Garcia Márquez

Primul contact cu școala poate fi o povară pentru unii dintre copii.

Probleme pot apărea din cauza inadaptării la un program fix de la școală, a dificultăților de a accepta o altă autoritate decât cea familială, integrarea într-un colectiv divers. De cele mai multe ori este vorba despre dificultatea în îndeplinirea sarcinilor la diferite materii. 

În acest caz poate fi vorba despre tulburări de învățare.

Învăţarea este un proces complex, care se petrece la nivelul creierului. 

Creierul primeşte, procesează, stochează şi răspunde la informaţie.

Tulburările specifice de învăţare sunt dizabilităţi neurologice care afecteză procesul de învăţare. Tulburările de învățare au consecințe asupra întregii vieți.

Manifestările problematice obsevabile sunt:

• atenție scăzută, trece de la o activitate la alta fără a finaliza sarcinile;
• nu își poate controla impulsurile, întrerupe o conversație, schimbă subiectul;
• urmărește cu dificultate instrucțiunile, are nevoie de repetarea indicațiilor;
• nu dispune de coordonare, răstoarnă lucrurile, scapă obiectele, scrie "cumplit",  se bâlbâie;
• imaturitate în plan social, se comportă ca și cum ar fi mai mic față de vârsta cronologică;
• inflexibil în atitudine, vrea să facă așa cum vrea el/încăpățânat, refuză ajutorul;
• dezorganizat, distrat, absent, pierde lucrurile.

Dificultățile de învățare apar de timpuriu.

•  dislexie-afectarea în principal a cititului;
• discalculia- afectarea calculului matematic;
• disgrafia- afectarea scrisului. Este foarte important ca un copil să fie capabil să se exprime în scris;
• dispraxia-implică gesturile, coordonarea motorie fină;
• afectarea funcției executive- implică dificultăţi în planificare, organizare, stategie şi utilizarea timpului;
• dificit de atenție cu hiperactivitate este cel mai cunoscut diagnostic din categoria tulburărilor de învăţare. De multe ori profesorii „identifică” la şcoală copiii „dificili” şi îi etichetează ADHD. 

Toate aceste tulburări de învățare duc la manifestări de anxietate, neîncredere în sine, lipsa motivației de învățare. Dificultățile de învățare pot fi depistate de părinți. Există o reticiență a familiei de a ascunde și de a nega problemele copilului în speranța că timpul le va rezolva. Deoarece aceste tulburări apar în afara unei leziuni aparente la nivelul creierului, de multe ori sunt puse pe seama unei imaturităţi a copilului, a unei tulburări afective sau a lipsei stimulării. Acestea sunt datorate însă unui creier care funcţionează diferit.

Diminuarea și înlăturarea dificultăților de învățare trebuie să fie o soluție pentru înlăturarea eșecului școlar provocat de acestea.

Cum vă puteți ajuta copilul?

Ce puteți face când copilul dumneavoastră are o tulburare de învățare?

• o vizită la oftamolog si la ORL-ist pentru a vă asigura că  nu are afecțiuni oftamologice sau auditive;
• consultați un specialist în tulburări de învățare;
• rugați învățătoarea să vă susțină, să stea în prima bancă și să-i acorde mai mult timp pentru terminarea exercițiilor;
• citiți zilnic (15 minute) un text cu voce tare ajută un copil dislexic, citiți singur apoi împreună;
• pentru a învăța un copil aritmetica folosiți metode practice (masurarea cantităților recomandate în rețetele culinare sau cumpărăturile);
• copilul ar putea învăța să scrie corect cu ajutorul literelor magnetice;
• înainte de a-i vorbi uni copil hiperactiv, priviți-l în ochi. Pentru a-și face temele are nevoie de un loc liniștit, cu pauze dese. Încredințați-i sarcini ce necesită activitate fizică.

Copiii care au tulburări de învățare știu că ceva este în neregulă cu ei, dar nu știu despre ce este vorba. Ceva care debutează cu o tulburare de învățare poate cu ușurință să se transforme într-o problemă emoțională sau comportamentală. Unii copii decid să devină clovnii clasei sau rebeli pentru a distrage atenția de  la tulburarea lor. Din punctul lor de vedere este mai bine să fii rău decât să fii prost. Alții suferă în tăcere.

sursa:Dr. Spock-" Îngrijirea copilului și a sugarului"

 Copiii au nevoie de ajutor!

Read More

Atelier de emoții pentru adolescenți

Scopul terapeutic al acestor ateliere de emoții este de a stabili o relație de comunicare cu adolescentul și de a-l deprinde să funcționeze autonom și eficient, de a produce o creștere și echilibrare în dezvoltarea sa. 

Participând la aceste ateliere, adolescentul va învăța:

• să se cunoască pe sine, și să își dezvolte încrederea în sine și în propriile capacități;
•  își cunoască propriile trăiri și emoții și să le exprime în mod constructiv;
• să relaționeze, să coopereze cu ceilalți adolescenții și cu familia; 
• să se elibereze de tensiuni, anxietate, stres și sentimente negative;
• să își dezvolte creativitatea și spontaneitatea;
• să își îmbunătățească imaginea de sine;

Un grup este format din maximum 4 adolescenți.

Şedinţele se desfăşoară săptămânal, o ședință având o durată de 50 de minute.

Atelierul  se va desfășura pe parcursul a patru ședințe în care vor fi abordate patru 4 teme:

• Cine sunt eu?
• Despre iubire!
• Stima de sine
• Ghidul prieteniei

Unde se organizează? 

 Focșani, str.Republicii nr.68 - Cabinet individual de psihologie Dobre Carmen Lenuța

Read More

Ce ar trebui să faceți când copilul dumneavoastră vă roagă să îl ajutați la teme?

"Sufletul se vindeca atunci când ești in preajma copiilor.' Feodor Dostoievski

În urma unor studii îndelungate, specialiștii au constatat următoarele:

• copiilor cărora li se dădeau creioane și hârtie deseori experimentau desenatul literelor și cifrelor;

• unii copii au un program încărcat cu lecții de pian, dans, lecții de pictură, ore de sport, de aceea lecțiile sunt  făcute târziu în noapte;

• copiii abordează învățarea pozitiv când îi văd pe părinții făcând eforturi de a continua să învețe;

• copii mici învățau foarte multe prin observarea părinților lor.

De ce teme pentru acasă?
La școlarii mici scopul principal al temelor pentru acasă este să îi obișnuiască cu ideea de a lucra în altă parte decât în clasă și să îi ajute să își dezvolte abilitatea de a-și administra timpul și de a-și organiza sarcinile.

Ce ar trebui să știți când copilul dumneavoastră vă roagă să îl ajutați la teme?

• Dacă sunt în încurcătură și apelează la dumneavoastră pentru clarificări, este bine să îl corectați și să le dați explicații.
• Dar dacă acesta vă roagă să îi faceți tema în locul lui, deoarece el nu înțelege ce are de făcut, mai bine discutați cu învățătoarea. 
• Dacă învățătoarea este prea ocupată pentru a-i acorda copilului  timp suplimentar, ați putea fi nevoit să îi acordați o mână de ajutor.
• Ajutați-l să înțeleagă ce are de făcut, nu faceți tema în locul lui!
• De  prea multe ori părinții sunt meditatori nepotriviți, nu pentru că nu știu suficient de mult, ci pentru că sunt prea mult implicați și se supără atunci când copilul nu înțelege.
• Metoda părintelui ar putea fi diferită de cea a învățătoarei.
• Atunci când copilul este zăpăcit de subiect  așa cum este acesta prezentat la școală, există posibilitatea să fie și mai zăpăcit atunci când subiectul este prezentat diferit de către un părinte. Asta nu înseamnă că părinții nu ar trebui niciodată să îl învețe pe copil, uneori rezultatele sunt excelente.
• Discutați  problema în detaliu cu învățătoarea mai întâi și faceți o schimbare dacă lucrurile nu merg așa cum ar trebui.
• Păstrați legătura cu învățătoarea și mergeți periodic la școală. Ar  trebui să considerăm problemele de la școală la fel de importante ca o febră cu temperatură ridicată pe care copilul o face. Reprezintă un indicator că ceva nu este în regulă și că trebuie luate măsuri cât mai repede, descoperită cauza pentru a face lucrurile mai bune.

Odată ce copilul devine convins că este prost, leneș sau rău, devine mai dificil pentru el să se schimbe.

sursa: dr. Spock " Îngrijirea  sugarului si a copilului - Dezvoltarea copilului de la naștere până la adolescență"

Read More

„Nu ești în stare de nimic!”

Copilul să-nvață când nu se răsfață - Anton Pann

În general, părinții solicită consiliere pentru schimbarea atitudinii și comportamentelor copiilor pe care le consideră indezirabile. Își doresc ca aceștia să dețină cunoștințe, priceperi, deprinderi, să se comporte civilizat, să aibă un limbaj adecvat, să relaționeze cu alți copii de vârsta lor, să se adapteze programului grădiniței/școlii, să evite comportamentele nepotrivite.

Consilierea părinților se adresează și crizelor parentale sau dificultăților pe care le au părinții în îndeplinirea rolurilor lor.
Părinții de astăzi, cu realizări profesionale deosebite, unii dintre ei, au eșuat în temele mari ale vieții.
Principalele traume psihice ale copilului sunt:
Abuz fizic – loviri, scuturări, bătăi, ciupituri, mușcături, aruncări, izolare etc.
Neglijare – copilul nu beneficiază de hrană, adăpost, îmbrăcăminte, îngrijire medicală; părintele nu oferă copilului sprijin emoțional, atenție; copilul nu reușește să relaționeze adecvat cu mediul fizic și social;
Expresii utilizate de către părinți:

• „nu ești în stare de nimic!”
• „m-ai făcut de rușine!”
• „niciodată nu reușești să...”;
• „faci ca mine, ca altfel...”;
• „te rog să taci, nu ai dreptul să spui nimic, ai greșit!”

Oare cum s-ar simți părinții dacă șeful le-ar adresa astfel de expresii?

În aceste condiții, mai reușește familia contemporană să răspundă nevoilor de dragoste și încurajare ale copiilor?
Sau încercăm să plătim singurătatea lor, părăsirea pe care le-o oferim, cu daruri, cu haine, cu școli scumpe, cu excursii, cu petrceri în centre moderne?
Mai târziu, îi vom certa că sunt nemulțumiți, că cer din ce în ce mai mult. Dar cer din ce în ce mai mult, că poate vor reuși să acopere marele gol pe care l-am creat noi înlăuntrul lor.Golul dinlăuntrul lor se face golul dintre noi.
Pentru cei mai mulți oameni, familia va fi singurul mod de a fi fericiți într-o lume nefericită, singurul loc în care se vor simți iubiți, înțeleși, ocrotiți și valorizați. Cu o condiție, promovarea adevăratelor valori moral-spirituale: dragoste, <<căci dacă dragoste nu e, nimic nu e (Sf. Apostol Pavel)>>, fidelitate, sinceritate, credință, speranță, optimism, bunătate.

Optimizând relațiile dintre părinți și copii, vom da valoare relațiilor din interiorul familiei și părinților, ca persoane. Un părinte care va ști cum să răspundă nevoilor copilului, își va dezvolta încrederea în sine și va avea o deschidere mai mare înspre copil.

Read More

Care sunt nevoile copilului?

Iubiți-vă copiii și bucurați-vă de ei pentru ceea ce sunt, pentru felul în care arată, pentru ceea ce fac și nu vă lăsați obsedați de calitățile care le lipsesc!

Cel mai sigur mod de a crește copii sănătoși din punct de vedere mintal este de a cultiva relații iubitoare. Iubitor înseamnă acceptarea copilului dumneavoastră ca o persoană în sine. 
Fiecare copil are propriile puteri și slăbiciuni, recompense și provocări. Iubitor înseamnă să vă adaptați așteptările pentru a se potrivi copilului dumneavoastră, și nu să adaptați copilul la așteptările pe care le aveți.

O altă parte a iubirii este găsirea unor modalități de a fi fericiți împreună. Fiecare familie are nevoie pentru a fi fericită de propriile valori.

Valorile familiei mele:

• Ne acceptăm așa cum suntem.

• Ne ajutăm unul pe altul în loc să ne criticăm.

• Încercăm lucruri noi.

• Ne cerem scuze când greșim.

• Ne bucurăm împreună zi de zi.

• Spunem "te rog" și "mulțumesc".

• Ne exprimăm emoțiile chiar și pe cele negative.

• Facem planuri împreună.

• Avem încredere unii în ceilalți.

• Ne jucăm împreună.

Copiii au nevoie de astfel de experiențe constant pe parcursul zilei.

Ce anume stimulează dezvoltarea normală și armonioasă-emoțional, social și intelectual?

Un copil are nevoie să știe că aparține uni adult de încredere care îl iubește. Pornind în viață cu o astfel de fundație solidă, copilul poate face față mai ușor provocărilor pe care le întâlnește pe măsură ce crește - mersul la școală, încercarea unor activități mai dificile, depășirea obstacolelor și a dezamăgirilor.
Trăsăturile pozitive ale copilului se dezvoltă în mod natural atunci când aceștia sunt iubiți și îngrijiți de părinți. Experiențele copiilor din primii ani de viață, au un efect profund asupra personalității lor.

De ce este atât de important un îngrijitor iubitor-mama, tata, un bunic-pentru dezvoltarea copilului mic? 

Deoarece copiii își dezvoltă atitudinea de bază și toate aptitudinile prin relație cu cei din jur. Când sunt tratați cu multă atenție, ei văd pe cei din jur ca fiind iubitori și pe el însuși demn de a fi iubit. Părinții le oferă copiilor dragostea lor, mândria și bucuria pe care o simt în urma micilor realizări ale acestora, jucării bine alese cu care să se joace, răspunsuri la întrebări. Toate acestea sunt atitudinile și activitățile care fac să crească profunzimea sentimentelor și inteligența copiilor.



sursa:Dr. Spock-" Îngrijirea copilului și a sugarului"

Read More

Cum interpretăm împrejurările

   "Oamenii sunt perturbați nu de împrejurări, ci de modul în care le interpretează"

 putem considera această maxima a lui Epictet cheie a consilierii și terapiei cognitiv comportamentale. 

Ceea ce provoacă tulburări în viața oamenilor nu sunt evenimentele în sine, ci modul de a judeca, evalua și interpreta aceste evenimente.

Oamenii cred că alți oameni sau circumstanțele nefavorabile sunt responsabile pentru stările afective negative pe care le trăiesc ei. În realitate, același eveniment poate declanșa reacții emoționale foarte diferite, în funcție de modul în care este evaluat și interpretat. 

De exemplu, pentru același eveniment/stimul, oameni diferiți pot avea emoții diferite pentru că au cogniții diferite (gândesc diferit) despre un eveniment. 
Gândurile și imaginile obișnuite au fost denumite de Beck gânduri negative automate, deoarece ele se declansează spontan și au un caracter involuntar, neconștientizat. În cazul în care acestea au un caracter negativ și nerealist, subiectul va deveni perturbat emoțional

Cum să-ti sporești bucuria de a trăi? Ion Radu-Tomșa ne învață în câteva cuvinte cum putem spori această bucurie.

• Aproape de natură - prin dieta, mișcare, odihnă. 
• Aproape de oameni - comunică sincer, nu-i judeca, încearcă să-i înțelegi. 
• Aproape de tine însuți - cultivă autostima, nu te judeca prea aspru, înțelege că ești unic. 
• Aproape de divinitate - în fiecare există o scânteie divină. Descoper-o! 
• Cere ce vrei, dar nu emite pretenții: indrăznește acum! 
• Acceptă, pentru moment, orice se întamplă! 
• Emite tot mai multă iubire, chiar dacă nu obții ceea ce vrei. 
• Abordează viața cu entuziasm! 
• Gândește pozitiv, eliberează-te de prejudecăți! 
• Folosește-ți creierul integral; dă credit intuiției, imaginației și puterii creatoare. 

Reușim, fiecare dintre noi, să aplicăm zilnic măcar 2-3 din lucrurile enumerate mai sus?

Read More

Cum să vorbești cu copilul tău despre sex?

"Copilul are viată sexuală" este o afirmație care îi frapează pe mulți. Şi aceasta pentru că toţi oamenii şi-au refulat propria sexualitate infantilă şi din acest motiv ei nu o mai remarcă la copii. Psihanaliza, în primul rând întemeietorul ei Sigmund Freud, a descoperit la copil o viaţă sexuală intensă.

Dezvoltarea psihosexuală a copilului produce confuzie și jenă din partea părintelui. Uneori părintele se întreabă dacă este normal comportamentul sexual al copilul, ar dori să îi ofere informații, dar nu prea multe.

Progresiv, copiii se identifică cu părinţii de acelaşi sex, au multiple fantasme în acest sens, fetiţa se îmbracă în hainele mamei, se încalţă cu încălţămintea ei, se rujează, în timp ce băiatul ia pălăria tatălui, îi îmbracă și hainele, ia un băţ care va ţine loc de pistol şi îl va împuşca pe tată.

Cum să vorbești cu copilul tău despre sex?

Este important inițierea și menținerea  comunicării deschise cu  copilul.

Părinții vor ca propriul copil să aibă informații adecvate vârstei, corecte și de folos. Obținerea informațiilor de la părinte îl face pe copil să fie deschis și să-și împărtășeacă problemele cu părintele.

Ce trebuie să știe copilul la vârsta de 5 - 7 ani?

• că toate ființele vii se reproduc;
• cum cresc și se înmulțesc plantele și animalele;
• ca toți trăim un ciclu de viața cu început și sfârșit incluzând sexualitatea la toate vârstele;
• oamenii experimentează plăcerea sexuala în diferite moduri;
• că identitatea sexuală include orientarea sexuală;
• că trebuie să ne protejăm sănătatea;
• lucrurile de bază despre HIV/SIDA;
• cum să începem, dezvoltam și sfârșim o relație;
• cum să recunoștem și să ne protejăm de un eventual abuz sexual și pericolele sale (de exemplu persoanele care abuză sexual pot părea blânzi, prietenoși și iubitori, pot fi prieteni sau membri ai familiei)

Este masturbarea copilului un motiv de îngrijorare? 

Mamele pot confirma că micuţii lor se scarpină în zona genitală, se joacă cu organul lor sexual, chiar dacă sunt bătuţi peste mână, acest comportament nefiind altceva decît masturbare, chiar dacă nu vrem să o recunoaştem asta.

Masturbarea sau autostimularea apare la copilul mic după vârsta de 2 ani. Specialiștii consideră masturbarea un comportament normal. La vârste mici copilul  nu asociază masturbarea cu sexul. Este un joc nou pe care l-au descoperit, atunci când se ating simt plăcere. Autostimularea poate fi o modalitate prin care copilul scapă de rutină și plictiseală, se elibereză de stres, tensiune, neliniște.

Pentru copilul de până la 3 ani.

• mesajul transmis copilului să fie unul pozitiv, nu unul asociat cu frica și rușinea;

• limităm manifestarea acestui comportament în public, putem distrage atenția cu o jucărie preferată;

• dacă interzicem sau limităm acest comportament pentru obține contrariul.

Pentru copilul de 4-5 ani

• Explicăm că acest comportament poate fi acceptabil în intimitate, nu în public;

• Vom folosi cuvântul nu este politicos, decât este rușine. “Să îți atingi penisul poate fi plăcut, și eu când eram copil mă jucam uneori astfel, dar când faci asta prea des poți să pierzi alte lucruri și jocuri foarte plăcute. Ce altceva ți-ar mai plăcea să faci? Ce putem noi face acum împreună?”

De ce apare și cum o putem gestiona?

Masturbarea este considerată normală la copii.

Trebuie subliniată gravitatea interdicţiei masturbării falice - bătaia, legarea mîinilor etc. - căci copilul va regresa în etape anterioare ale dezvoltării libidinale dezvoltând fantasme sadice, halucinaţii, regresie exprimată prin onanie compulsivă, ticuri, bâlbâieli, insomnie, encoprezie, enurezie.

Aceste discuții cu copilul, nu sunt foarte confortabile pentru adult, reprezintă un prilej important de apropiere și de sprijinire a copilului în a-și dezvolta o sexualitate sănătoasă. Disconfortul nostru, al adulților, poate să fie prea mare și atunci,  mai degrabă decât să transmitem copilului un mesaj în care el să simtă jena noastră față de acest subiect, putem ruga o persoană apropiată copilului (soţul/soţia, o altă rudă sau chiar educatoarea) să aibă această discuție cu copilul.

sursa : www.psihanaliza.org

Read More

Bullying-ul nu e doar o „joacă de copii”

Nici un copil nu se naşte „rău”, el ajunge astfel în urma experienţelor avute.

Bullying-ul este un comportament agresiv, repetitiv, ce presupune violenţă fizică, violenţă verbală, intimidare, şantaj emoţional şi abuz psihologic ce provoacă efecte pe termen lung atât de partea victimei, cât şi de partea agresorului.

Cum se manifestă?

Sub formă de ameninţări, răspândire de zvonuri răutăcioase, marginalizare, vătămare corporală, furtul sau distrugerea obiectelor victimei.Însă bullying-ul creează agresori şi victime, care vor rămâne adesea blocaţi într-un pattern nociv. Bullying-ul se manifestă diferit în cazul băieţilor este adesea mai vizibil, fiind vorba despre ameninţări şi acte violente fizice. În cazul fetelor, ele se tachinează, batjocoresc, calcă în picioare stima de sine a celor mai slabe; „grasa”, „ochelarista”, „bâlbâita”.La noi în ţară de abia a început conştientizarea acestui fenomen de scară largă ce aruncă o umbră negativă asupra copilăriei şi adolescenţei tinerelor generaţii.

Care sunt semnele manifestate de copilul abuzat?

Copiii nu prea vorbesc despre lucrurile negative care se întâmplă la şcoală din ruşine sau din teamă. Efectele bullying-ului asupra victimei determină copilul să evite mediul şcolar (va cere tot mai des să rămână acasă sub diferite pretexte), să nu mai iasă în pauze la joacă, să devină anxios, să aibă atacuri de panică şi chiar să intre in depresie.

Cum recunoaştem depresia la copil?

• Senzaţie de deprimare, tristeţe, plâns sau iritabilitate;
• Interes sau plăcere scăzută pentru activităţi, ceea ce poate duce la izolarea prietenilor sau retragerea din activităţile extra-şcolare;
• Schimbarea apetitului ce poate duce la fluctuaţii de greutate;
• Schimbări majore în ceea ce priveşte somnul (lipsa somnului sau somn excesiv);
• Agitaţie fizică sau lipsa totală a activităţii fizice;
• Oboseală excesivă sau nivel scăzut de energie;
• Sentimentul de vinovăţie şi senzaţia „nu sunt bun de nimic”;
• Lipsa de concentrare şi dificultate de învatare la şcoala (performanţa şcolara scade simţitor). 

Copii provin adesea din familii cu probleme: sunt ei înşişi martori sau victime ale agresivităţii la ei acasă. Victima ajunge agresor și comportamentul învățat în familie este folosit în societate.

Care sunt efectele reale ale bullying-ului?

Dacă li se ignoră comportamentele şi nu sunt opriţi şi ajutaţi, bătăuşii rămân prinşi în acest pattern comportamental: practic, învaţă că este mai bine şi mai uşor să fii agresor, decât să fii cel slab.

Ce putem face?

Adulţii nu trebuie să stea deoparte atât timp cât pot face ceva. Ca părinţi, este necesar să luăm imediat contact cu profesorii şi cu ceilalţi părinţi implicaţi. Copiii nu ştiu să îşi gestioneze propriile emoţii şi în funcţie de vârstă nu ştiu nici să le recunoască de cele mai multe ori. Aici intervine rolul părintelui.

Se poate începe prin „Văd că eşti trist. Ce te-a făcut să te simţi aşa?
Vrei să vorbim despre asta. Hai să găsim împreună o soluţie.”

Rolul părinţilor este să îl înveţe pe copil să îşi exprime aceste emoţii ( tristețe, furie).

Lipsa totală a une intervenţii va face copilul să se simtă abandonat, neputincios şi să îşi piardă speranţa de rezolvare a situaţiei, chiar şi speranţa de viaţă.

Este recomandat ajutorul unui psihoterapeut pentru a face față și a depăși asfel de situații.

Read More

Copilul are probleme de comportament, manifestări anxioase?

"A crește copii este un lucru riscant, căci reușita depinde de multă trudă și grijă, iar nereușita întrece orice altă durere." DEMOCRIT

        Cabinetul psihologic este amenajat special pentru cei mici, astfel încât copilul să se simtă confortabil. Într-un cabinet de psihoterapie copiii vor descoperi jocuri și jucării, creioane colorate, hârtie colorată, acuarele, marionete, planșe, jetoane și cărți de colorat. Astfel, micuțul va percepe cabinetul ca pe un loc primitor, in care va veni cu plăcere.

Cabinetul este special conceput pentru copii

Când este necesar sa apelăm la psiholog?

• Solicitați sprijinul unui psiholog dacă vă confruntați cu probleme de comportament al copilului dumneavoastră: neascultarea, nerespectarea regulilor, agresivitatea fizică și verbală, crize de furie, minciuna (in cazul copiilor care au peste 7 ani), refuzul de a vorbi in anumite situații sau cu anumite persoane, hiperactivitate, deficit de atenție;
• Apelați la un psihoterapeut pentru copii de fiecare dată când copilul dumneavoastră se confruntă cu un stres puternic precum separarea de unul dintre părinti, decesul unui membru al familiei, divorțul părinților, conflicte in familie, accidente, etc;
• Este utilă intervenția psihologică atunci când copilul prezintă probleme de somn, coșmaruri, probleme de alimentație (bulimie sau anorexie);
• Solicitați un consult psihologic dacă micuțul dumneavoastră are manifestări anxioase (îngrijorare excesivă, neliniște, temeri nejustificate);
• Este necesară intervenția unui psihoterapeut atunci când copilul are atacuri de panică, fobie sau timiditate excesivă;

Apelați la un psiholog in caz că sesizați probleme  la copilul dumneavoastră. Aveți încredere in intuiția dumneavoastră…dacă simțiți că este ceva in neregulă, nu evitați să solicitați un consult psihologic. Mai bine să fie o exagerare din partea dumneavoastră, decât sa ignorați anumite manifestări ce indică o problemă de natură psihică. Unele probleme se pot accentua, iar aceste întârzieri pot îngreuna tratamentul. 

Tehnici adaptate vârstei copiilor

De ce un psiholog pentru copii?

Psihologul care lucrează cu copiii este o persoană caldă, empatică ce respectă individualitatea fiecărui copil. Psihologul câștigă încrederea acestora prin crearea unei atmosfere prietenoase. Limbajul utilizat este adaptat nivelului de vârstă al copiilor, evitându-se termenii care nu pot fi înțeleși.
Psihologul ii stimulează să-și exprime gândurile și trăirile, sa pună întrebări, să comunice deschis.

Tehnici utilizate in psihoterapia pentru copii

Tehnicile utilizate in terapia copiilor sunt adaptate vârstei și problematicii acestora. Astfel, sunt utilizate tehnici terapeutice precum jocul, povești terapeutice, desen, modelaj, dramatizare, exerciții de relaxare, jocul de rol, jocul cu marionete etc. Aceste tehnici sunt utilizate in scopul atingerii obiectivelor terapeutice și vor fi stabilite încă de la prima ședință împreună cu părinții.

Read More