Teama de abandon, respingere sau singurătate

Să se arate perfect pentru a nu fi respins sau să facă totul pentru a nu fi uitat, acestea sunt două atitudini extreme ca răspuns la neliniștea fundamentală a copilului, care este teama de singurătate.

”Într-o lume în care divorțul și despărțirile abundă și în care copilul este adesea încredințat serviciilor tutelare, el este solicitat să experimenteze pierderea reperelor oferite de prezența continuă a părinților. Nu trebuie totuși învinovățiți părinții, nu trebuie să creadă că au ipotecat iremediabil viitorul copiilor lor. Este nevoie să li se furnizeze instrumente eficace care să le permită să repare pagubele cauzate.
Acum câteva decenii divorțul era mai rar, iar rolul femeii era acela de a rămâne acasă și de a se ocupa de copii, dându-le acestora un punct de reper relativ stabil, existând o tendință mai puțin pronunțată de instalare a anxietății infantile. Aceste femei duceau o viață nesatisfăcătoare  și frustrarea generată în aceste condiții  se repercuta asupra copiilor. Toate aceste frustrări ale părinților generau copiilor traumatisme precum respingerea, care creează o senzație de singurătate,  vid.” (Cum să înlăturăm anxietatea copiilor noștri, Louise Reid)

Anxietatea este neliniște. O stare supărătoare cauzată de teama unui pericol real sau imaginar.
Neliniștea este frică. Cea mai mare neliniște a unui copil este de a rămâne singur și de a-și pierde colacul de salvare reprezentat de prezența apropiaților săi.
În primii ani de viață își va exprima acestă neliniște prin țipete stridente  și plânsete care traduc senzația de panică ce o resimte. Nerezolvată. acestă situație se poate prelungi până la vârsta adultă.

Pentru a încerca să evite să rămână singur, fără atenția celorlalți, un copil dezvoltă o serie de atitudini care se pot varia de la supunerea totală până la comportamentele cele mai deranjante.

"Copilul perfect", care aproape nu îndrăznește să se miște de teamă să nu displacă celorlați sau care să nu fie certat, are un comportament dictat de o formă de panică. Acest lucru este valabil și pentru acela care "se mișcă, plânge, țipă și deranjează aproape constant".

Copiii perfecți și copiii hiperactivi trăiesc o foarte puternică stare de anxietate.

Acesta nu este conectat cu sine, cu nevoile și  dorințele lui. Singurul lui motiv de a trăi vine din exterior, de la ceilalți.
Pentru a-l ajuta trebuie conectat cu el însuși. 

Numărul copiilor aduși în cabinet pentru a trata perturbările legate de anxietate crește constant, în timp ce media de vârstă scade din ce în ce mai mult.
În cabinet putem stabili împreună calea optimă pentru copil, pentru ca acesta să nu dezvolte astfel de temeri.

Read More

Anxietatea la copii

Durerea unui copil este cutremurătoare, căci el nu se poate apăra de răul făcut de ceilalţi.

Numărul de copii aduși în cabinetul de psihologie pentru a trata perturbările de anxietate crește constant. Sunt tulburări de panică la copii de 7-9 ani, precum și fobia școlară la copii care au doar 7-8 ani.
Anxietatea este neliniște, teama care se manifestă la copii încă din primele zile de viață.
Putem spune că neliniștea este un element înnăscut în ființa umană, element cu care care v-a trebui să se descurce în fiecare etapă a vieții sale.
Formele prin care anxietatea se manifestă evoluează odată cu dezvoltarea copilului.
Atunci când reușim să recunoaștem semnele prevestitoare, putem interveni mai rapid și mai eficient.

Reacțiile anxioase:

Plânsul, țipetele stridente, urletele și crizele incontrolabile sunt întotdeauna semnul uni panici intense ale copilului în fața disconfortului pe care îl simte.

Tulburările somnului Pentru un copil de patru ani sau mai mare care refuză să meargă în pat sau nu reușește să adoarmă, este un semn de anxietate indiferent de celelalte scuze:

• "Nu sunt obosit"
• "Este prea devreme"
• "Mă gândesc la prea multe lucruri"
• "Sunt monștri în camera mea"
• "E prea întuneric"
• "E prea mult zgomot"

Realitatea este că el se teme să doarmă, și nu servește la nimic să încercăm să ne certăm sau să-i demontăm argumentele în mod rațional.

Comportamente nepotrivite Unii copii simt nevoia să atragă atenția anturajului, fie prin plânsete, cereri constante sau prin comportamente nepotrivite sau deranjante. Astfel ei se asigură că nu sunt uitați, că nu se vor trezi singuri, într-un vid. Acești copii au nevoia să găsească un sentiment de securitate. E necesar să li se impună reguli clare și trebuie învățați să le respecte.

Copilul ideal este acel copil care întotdeauna este calm, drăguț, politicos, care zâmbește și nu plânge niciodată. Este genul de copil pe care numeroși părinți îl invidiază, mai ales dacă proprii copii sunt turbulenți și deranjanți.

Dar ce se întâmplă cu această mică ființă aproape perfectă? În aparență este fericit, dar în realitate, este mort de frică. Acest copil nu trăiește, el supraviețuiește. El simte o formă de panică în fața unei eventuale singurătăți, trăiește așadar o foarte puternică anxietate.

Anxietatea generalizată este o neliniște care afectează aproape toate domeniile vieții. Un copil care suferă de o asemenea formă de anxietate se teme de tot: situații noi, străini, sunete stridente, liniște, întuneric, deplasarea cu automobilul, animale, insecte, ceilalți copii, profesorii, eșecurile, întârzierile.

La copii, anxietatea generalizată este adesea însoțită de diverse probleme din care amintim: tulburările obsesiv-compulsive (TOC), hiperactivitatea, depresia, tulburările grave de comportament.

Fobia școlară. Copilul care dezvoltă o fobie școlară se teme atât de tare să se ducă la școală, încât atunci când vine ora de plecare plânge, face crize de panică, prezintă dureri abdominale. Părinții se simt neajutorați în fața situației și ca urmare se instalează o situație conflictuală cu micuțul lor.
Tulburarea de panică. La copil tulburarea de panică duce adesea la fobii:socială și școlară, la tulburări accentuate ale somnului și conduce, cel mai adesea, la depresie.
Depresia. Copilul depresiv poate prezenta semne diverse: schimbări bruște de dispoziție, atitudini agresive, tulburări ale somnului, o modificare a rezultatelor școlare, o diminuare a activităților școlare, plângeri legate de dureri fizice, o pierdere a energiei, modificarea apetitului sau a greutății. Putem simți la el tristețe, plictiseală, indiferență, o încetineală intelectuală, tendința de izolare.
În realitate copilul depresiv și-a pierdut reperele de viață.

sursa: "Cum înlăturăm anxietatea copiilor noștri"Louise Reid

Read More

Trăsăturile unui părinte

Construirea caracterului este lucrarea cea mai importantă care le-a fost vreodată încredinţată fiinţelor omenești. 
Copiii trebuie învăţaţi de mici importanţa dezvoltării unui caracter frumos. 

Caracterul se dezvoltă încă din primii ani de viaţă și rămâne destul de stabil pe parcursul întregii vieţi.
Ce trăsături de caracter ar trebui să dezvolte copiii în primii ani de

viaţă, pentru a le garanta succesul mai târziu în relațiile cu colegii de școală, cu prietenii, cu părinţii sau cu alţi adulţi?

Copiii au nevoie, mai întâi de toate, să-și înţeleagă părinţii – părinţi care pot fi caracterizaţi astfel:

•  Părinţi care acordă TIMP special fiecărui copil în parte. Timpul este un talant preţios și, atunci când le este acordat copiilor, nu este niciodată pierdut. Timpul bun, de calitate, investit cu toată inima în copii, acel timp când părinţii manifestă acceptare faţă de cei mici și sunt dispuși să-i asculte, va împlini nevoia de dragoste a copiilor lor.

• Părinţi care ÎNŢELEG caracteristicile individuale și de vârstă ale copiilor. Părinţii nu trebuie să aștepte prea mult, nici prea puţin din partea copiilor lor, ci ei trebuie să așeze măsura potrivită de încredere asupra fiecărui copil, în mod individual. Un părinte de succes va permite fiecărui copil să facă singur alegeri și să poarte responsabilităţi care sunt adecvate vârstei lui.

• Părinţi care sunt CONSECVENŢI în ceea ce le cer copiilor lor și suficient de CATEGORICI (PUTERNICI) încât să impună anumite reguli și cerinţe de bază. Părinţii care sunt consecvenţi și care au tărie de caracter sunt, de obicei, foarte respectaţi pentru poziţia pe care o adoptă. În același timp, ei pot să le acorde copiilor lor mai multă libertate de a se mișca, de a explora, de a se exprima și de a se juca, pentru că deţin un control „planificat” asupra casei și asupra terenului de joacă.

• Părinţi care își ÎNCURAJEAZĂ copiii. Aceștia sunt sensibili și se pot descuraja cu ușurinţă, atunci când se confruntă permanent cu eșecul și cu dezaprobarea. În schimb, prin încurajare, orice copil poate fi ajutat să răspundă solicitării a de a purta responsabilităţi încredinţate cu chibzuinţă, cu interes și cu entuziasm.

• Părinţi care ÎL CUNOSC PE HRISTOS ÎN MOD PERSONAL. Astfel de părinţi nu-și învaţă copiii prin prezentarea unor reguli, ci, mult mai important, prin exemplul propriilor vieţi. Împărtășindu-le copiilor propria experienţă cu Hristos, ei pot fi persoanle cele mai importante care îi vor învăţa pe copii valori ce îi vor înălţa cu mult mai presus decât mediul secularizat al societăţii. Părinţii care Îl cunosc pe Hristos în mod personal vor îndeplini cu bucurie responsabilitatea pe care Dumnezeu a așezat-o asupra lor, și anume aceea de a fi primul și cel mai important educator al copilului în toate aspectele vieţii.

sursa: " Înțelege-ți copilul" Kay Kuzma

Read More

Cum împiedicăm agresivitatea copiilor?

Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm. — Victor Hugo

Realitatea a demonstrat că în marea majoritate a cazurilor, copiii învață să se comporte agresiv urmărind scenele de violență prezente în diferite filme și programe de desene animate. Comportamentul agresiv este foarte ușor de modelat. Copiii ignoră adesea ceea ce spun adulții sau părinții („Nu mai lovi!”) și continuă să facă ceea ce fac adulții (lovesc).

Ei chiar își depășesc modelele, inventând gesturi și acțiuni mai violente decât

cele pe care le-au văzut.

Cum îi împiedicăm pe copiii noștri să devină agresivi?

• Reducându-le motivele de nemulţumire și evitând situaţiile provocatoare, în special atunci când copilul nu are maturitatea necesară ca să-și poată controla simţămintele mai intense. Aceasta presupune o observare atentă și o intervenţie promptă.
• Cunoscând și ţinând cont că unii copiii au un prag de toleranţă la nemulţumiri mai scăzut și care sunt hipersensibili și grabnici să-și exprime mânia.
• Recunoscând simţămintele copilului (dându-ţi seama din timp când este pe cale de a se mânia) și tratând problema supărătoare imediat.
• Discutând despre simţămintele copilului în mod deschis, îngăduindu-i acestuia să-și exprime mânia verbal.
• Ajutându-l să-și direcţioneze impulsurile agresive în lucrări constructive, în jocuri active sau într-o preocupare simbolică, cum ar fi să deseneze ceva sau să joace un rol imaginar.
• Ajutându-l să se elibereze de tensiunea acumulată, astfel încât simţămintele să nu fie reprimate doar pentru a izbucni mai târziu, într-un mod mult mai violent. 

Atunci când sunt învăţaţi să-și exprime în mod deschis aceste simţăminte îndată ce ele apar și să le canalizeze într-o direcţie constructivă, copiii înţeleg că nu trebuie să cultive în mintea lor resentimentele, mânia sau ura. Trebuie să fii tolerant faţă de astfel de sentimente și să le creezi copiilor un cadru în care să se simtă în siguranţă să și le exprime.

În special atunci când este vorba de agresivitate, trebuie să-i comunici cu fermitate copilului care sunt limitele de comportament pe care i le permiţi: „Nu trebuie să-ţi faci rău nici ţie, nici altora și nici să strici lucrurile din jurul tău”. Stabilește aceste limite într-un mod neagresiv.

Pălmuirea (la șezut) poate fi considerată comportament agresiv și este, cel mai adesea, aplicată la mânie. 

De aceea pălmuirea copilului ca metodă de corectare a agresivităţii lui nu este, de obicei, la fel de eficientă ca lămurirea consecinţelor. La fel cum nu este eficientă nici metoda de a lăsa copilul singur în cameră, interzicându-i-se orice contact cu o altă persoană.

Părinţii pot dezaproba cu hotărâre agresivitatea și o pot combate ferm, fără să folosească pedepsele fizice.

 sursa: " Înțelege-ți copilul"-Kay Kuzma

Read More

„Poţi să mă iubești chiar și atunci când sunt atât de îngrozitor?”

Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal.

Prima și cea mai importantă nevoie a copilului tău este aceea de a fi iubit. 

Fiecare copil este asemenea unui pahar gol și singurul mod în care acest pahar poate fi umplut este acela de a-i arăta copilului dragoste. Doar atunci când paharul este „plin de dă peste el” copilul poate începe să dăruiască, la rândul său, dragoste. 

Copilul tău are nevoie să fie alintat, mângâiat și îmbrăţișat, să se simtă aproape de tine, să i se ofere căldură și confort emoţional, să se simtă dorit și înţeles. A-i împlini doar nevoile fizice, de hrană și de îngrijire, nu este suficient.

La întrebarea: 

„Vă iubiți copiii?”, probabil că marea majoritate ar răspunde: „Bineînțeles că-i iubesc. Le ofer tot ce au nevoie; am grijă de ei...”
Totuși, de multe ori copiii nu simt că sunt iubiți. Ei spun: „Părintii mei mă iubesc doar atunci când iau note bune, când mă îmbrac singur sau când îmi fac curat în cameră. Când sunt bun, mă iubesc; altfel, nu!” 

Părinții s-ar putea să nu înțeleagă că acest comportament negativ este, de fapt, un strigăt după iubire, iar atunci când iubirea așteptată de copil întârzie, este posibil să aibă loc niște reacții în lanț, iar părintii vor avea, drept răspuns, tendința de a-l respinge și mai mult pe copilul neiubitor. 

Părintii nu trebuie să uite nici o clipă că un copil care are un comportament supărător este un copil care are cel mai mult nevoie de dragoste, de compasiune și de ajutor.

Copilul care vă pune cel mai mult răbdarea la încercare are cel mai mult nevoie de dragostea voastră. Copilul care mușcă, fură, lovește sau folosește cuvinte „urâte” este posibil ca prin aceasta să nu facă altceva decât să te pună la încercare și, în mod inconștient, să te întrebe: „Poți să mă iubești chiar și atunci când sunt atât de îngrozitor?”

Alti copii se comportă tocmai invers. Ei nu pot să acționeze într-un asemenea mod „nesuferit”, de teamă că vor fi respinși și mai mult, astfel că își dau toată silința să fie buni.

În loc să respingi un copil prea insistent să „îţi intre pe sub piele”, este mai bine să îţi iei timp să discuţi cu el despre modul în care se comportă. Ajută-l să înţeleagă că îl iubești tot timpul, indiferent că este bun sau rău.

Printr-o purtare blândă și consecventă, poţi ajunge ca încetul cu încetul să câștigi încrederea și, în cele din urmă, dragostea unui copil retras, dar acest tip de copil s-ar putea să nu ajungă niciodată la fel de drăgăstos și de apropiat ca ceilalţi.

Când ajungi să-ţi dai seama că există un motiv pentru acel comportament supărător, caută să separi comportamentul apărut de copilul „real”, care simte nevoia să fie iubit. Ca urmare, îl poţi mustra pe copil într-un mod iubitor și plin de înţelegere, chiar dacă ţi se pare că el nu merită o asemenea atitudine din partea ta. 

S-ar putea ca, umplându-i paharul cu dragoste, să-i furnizezi copilului suficientă încredere în sine, încât să aleagă el însuși să schimbe sau să biruie acel comportament agresiv și supărător.

sursa: " Înțelege-ți copilul" Kay Kuzma

Read More

Cum puteți evita accesele de furie

Arta de a fi mamă este de a învăța copilul arta de a trăi. – Elaine Heffner

Aproape toți copiii cu vârste cuprinse între 1-5 ani au accese de furie.Ei știu care sunt dorințele lor și au sentimentul propriei individualități. Când sunt împiedicați să obțină ceea ce doresc își dau seama de acest lucru și se înfurie. Cu toate acestea nu îl atacă pe părintele care li s-a opus, probabil datorită faptului că acesta este prea important și prea mare. De asemenea,  instinctul lor de luptă nu este prea bine dezvoltat. Furia se acumulează în ei și nu se pot gândi la nimic mai bun, decât să înceapă o criză. Cad pe jos, țipă, își agită mâinile și picioarele iar uneori mișcă violent din cap. 

Un acces de furie din când în când nu înseamnă nimic. Crizele de furie sunt determinate de oboseală, foame sau punerea copilul în situații în care capacitățile lui sunt depășite.
Un părinte poate să trateze problema  reală: " Ești obosit și îți este foame, nu-i așa? Hai să mergem acasă, să mănânci și să dormi, te vei simți mult mai bine."

Nu puteți evita toate accesele de furie

Uneori o criză de furie poate fi oprită repede redirecționând atenția copilului spre o activitate mai puțin frustantă. Atunci când furia începe, încercați să vă comportați normal.
Nu renunțați și nu vă comportați în așa fel încât copilul să obțină ceea ce dorește, astfel va începe criza intenționat tot timpul.
Nu vă certați cu el deoarece este incapabil să vadă că are un comportament nepotrivit; dacă și dumneavoastră vă înfuriați, nu veți face decât să continue criza. Imediat ce partea rea a trecut, puteți oferi copilului o sugestie pentru a face ceva amuzant. Îmbrățișați-l pentru a-i arăta ca doriți să vă împăcați.

 Accese de furie frecvente
Un copil care are accese de furie frecvente adeseori are trăsături înnăscute de temperament care îl fac să fie frustat.
De exemplu
- ar putea face o criză când mama îi pune sosetele
- sau îl deranjează cusăturile de la șosete
O altă trăsătură este exprimarea dramatică a emoțiilor: când sunt fericiți țipă, când sunt supărați, urlă.
Când copilul dumneavoastră face asemenea crize de furie, întrabați-vă dacă

• Are suficiente ocazii de a se juca liber afară din casă? 
• Are suficiente jucării și obiecte în casă cu care să se joace când este singur? 
• Oare dumneavoastră îl determinați să fie încăpățânat fără să vă dați seama, spunându-i să vină să se îmbrace în loc să îl îmbrăcați fără comentarii? 
• Când face o criză de nervi, o întâmpinați cu severitate sau îi distrageți atenția?

Accese de furie  învățate
Unii copii au învățat că acesele de furie sunt cele mai bune modalități de a obține ce își doresc. Este dificil să vă dați seama care din crizele de furie sunt făcute cu intenția de a vă manipula și care sunt cauzate de frustrare, somn, foame.

Un indiciu este că accesele pentru manipulare au tendința de a se încheia imediat ce obțin ceea ce își doresc.

Accese de furie și limbajul întârziat
Dezvoltarea întârziată a limbajului se asociază cu accesele de furie, mai ales la băieți. Astfel copiii devin frustați când nu li se cunosc dorințele și nevoile. Ei se simt izolați față de ceilalți copii și față de adulți, fiind singuri și frustați. Pe măsură ce copiii cresc, sunt capabili să discute cu ei înșiși și să se calmeze. Un copil care are capacități lingvistice subdezvoltate nu poate folosi acestă stategie puternică de auto-liniștire și auto-control. Astfel emoțiile negative sunt exprimate sub formă de crize de furie.

Accesele de furie pot fi semnele altor probleme
La vârsta de 4-5 ani, majoritatea copiilor au rareori crize, poate odată sau de ori pe săptămână.
Cu toate acestea , un copil de cinci ani ar putea să continue să aibă crize frecvente, trei sau chiar mai multe în fiecare zi, sau crize lungi care dureaza 15 minute.
Crizele acestor accese ar putea fi- retardul mental, autismul, tulburările de învățare, probleme medicale. Când copiii au fost grav bolnavi, părinții au deseori probleme în a stabili limite. Crizele frecvente ar putea fi rezultatul nefericit.
Un copil care lovește, mușcă (pe alții sau pe el însuși) în timpul unui acces de furie are probleme emoționale serioase.

Cabinet de psihologie CARMEN DOBRE, cu sediul in Focșani, organizează Atelier de gestionare a furiei, pentru copii cu vârste între 4 -12 ani.

Read More

Balena albastră - personalizarea depresiei

„Nu există situație, oricât de disperată, din care să nu se poată ieși.” — Niccolò Machiavelli

        În ultima perioadă a devenit intens mediatizată știrea despre “Balena Albastră” în care participanții trebuie să efectueze diferite sarcini sau „provocări” pe parcursul a 50 de zile, sub îndrumarea unui administrator, culminând cu sinuciderea. Ce anume îi îndeamnă pe aceștia să se lase “îndrumați” de o persoană necunoscută?
Mai nou, se pune pe seama jocului orice sinucidere sau tentativă de sinucidere din rândul adolescenților, deși autoritățile din mai multe state au infirmat că ar exista legături de cauzalitate între acestea.

Un lucru este cert: depresia la adolescenți este în creștere într-un ritm alarmant.

        „Balena albastră” a devenit un fenomen social extrem de grav care scoate în evidenţă problemele de comunicare şi cele relaţionale dintre părinţi şi copii.
Sunt foarte puțini părinți dispuși să iși asume eșecul parental, faptul că “cei 7 ani de acasă” au fost lipsiți de afecțiune, ințelegere, sprijin, repere morale solide pentru copiii lor.
Sau au lipsit cu desăvârșire...
Am auzit de multe ori tați spunând mamelor: “e fată! e datoria ta(!) să te ocupi de ea! Dacă ar fi fost băiat, îl educam eu” sau “eu te-am făcut, eu te omor!” Ce dureroase sunt aceste cuvinte pentru copii!... Ce urme adânci lasă în sufletele lor!...

De cele mai multe ori părinţii nu ştiu să comunice cu copiii. Pe acest fond, copiii îşi găsesc refugiu în alte părţi, de multe ori online.
Așteptările nerealiste sociale, familiale, școlare crează un puternic sentiment de respingere și duc la depresie. Copiii se simt stresați și confuzi. Sunt bombardați cu mesaje contradictorii din partea părinților, prietenilor, a societății.
Copiii au nevoie de îndrumare din partea adulților mai mult decât oricând pentru a înțelege toate schimbările emoționale și fizice pe care le experimentează.

Sondajele recente indică faptul că mai puțin de unul din cinci adolescenți suferă de depresie clinică. Depresia poate lua mai multe forme, inclusiv tulburarea bipolară (numită în mod oficial psihoza maniaco-depresivă), care constă în perioade de euforie și depresie alternante.

Pentru a evita sentimentele de depresie, adolescenții experimentează droguri sau alcool, promiscuitate sexuală, își exprimă depresia printr-un comportament ostil, agresiv, autodistructiv. Dar astfel de comportamente duc doar la noi probleme, niveluri mai profunde ale depresiei, relații defectuoase cu prietenii, familia, profesorii.

Pericolul sinuciderii în rândul adolescenților

În fiecare an, aproape 5.000 de tineri, cu vârsta cuprinsă între 15 și 24 ani se sinucid. Rata de sinucidere pentru această grupă de vârstă aproape s-a triplat din 1960, fiind a treia cauză de deces în rândul adolescenților, conform Organizației Mondiale a Sănătății.
Uneori adolescenții se simt atât de deprimați încât se gândesc la sinucidere. Adolescenții cu tentative de sinucidere percep o situație temporară ca pe o problemă permanentă, cu alte cuvinte : “fac din țânțar armăsar”.
Patru din cinci adolescenți cu tentative de suicid au dat avertismente clare.

• amenințări de sinucidere, directe și indirecte;
• obsesii legate de moarte;
• poezii, eseuri și desene care se referă la moarte;
• schimbare dramatică în personalitate sau aspect;
• comportament irațional, bizar;
• sentiment copleșitor de vinovăție, rușine sau de respingere;
• comportamente modificate in legatură cu masa și somnul;
• scădere drastică a performanțelor școlare.

Atunci când adolescentul deprimat recunoaște nevoia de ajutor, el a făcut un pas important spre recuperare. Cu toate acestea, puțini adolescenți coștinetizează și caută ajutor pe cont propriu. Ei au nevoie de încurajare de la prieteni și de sprijin din partea adulților.
Când adolescenții sunt deprimați le greu să creadă că perspectivele lor pot îmbunătăți.
Dar un tratament profesionist poate avea un impact dramatic asupra vieții lor. Acesta îi poate pune din nou pe drumul cel bun și le aduce speranță pentru viitor.

Unele dintre cele mai comune și eficiente metode de a trata depresia la copii și adolescenți sunt:

• Psihoterapia oferă adolescenților oportunitatea de a explora evenimente și sentimente care sunt dureroase sau deranjante pentru ei. Psihoterapia îi învață de asemenea cum să facă față acestor sentimente.
• Terapia cognitiv-comportamentală ajută adolescenții să iși schimbe tiparele negative de gândire și comportament.
• Terapia interpersonală se concentrează pe modul de a dezvolta relații benefice acasă, la școală, în cercul de prieteni.

Cabinetul nostru, cu sediul în Focșani, str. Republicii 68, oferă servicii psihologice specializate persoanelor care se confruntă cu astfel de situații, stabilind o relație de comunicare cu acestea, ajutându-le să se elibereze de tensiuni, anxietate, stres și sentimente negative, să își îmbunătățească imaginea de sine, să își dezvolte creativitatea și spontaneitatea

Read More

Cine sunt eu?

„La ce vârstă ai voie să ieşi cu prietenii, să te dai cu ruj, să fumezi prima ţigară?”, „La ce oră ai voie să te întorci seara acasă?”.

Fiecare adolescent are propria lui călătorie; unii navighează pur și simplu, alții se zdrobesc de pietre de-a lungul drumului.

Adolescenţa nu este o suferinţă ci o fază normală de creştere a conflictului. Toți se confruntă cu un set unic de provocări modelate de personalitate, familie, școală, anturaj, religie și cultură.

Pentru a-şi dezvolta un simţ coerent al identităţii, adolescenţii testează diferite roluri. 

Astfel, în timpul celei de-a cincea crize psihosociale (adolescenţa, de la 12 ani până la aproape 20 de ani) copilul, acum un adolescent, poate fi ajutat sa găsească răspunsul satisfăcător la întrebarea „Cine sunt eu?”.

Chiar şi adolescentul cel mai bine adaptat la schimbările perioadei trăieşte sentimente de difuzie a identităţii: majoritatea băieţilor şi foarte multe fete trăiesc experienţe de delincvenţă minoră, rebeliune sau puternice îndoieli care îi copleșesc.

Adolescentul este acum capabil să îşi  stabilească foarte clar identitatea sexuală – masculinitate sau feminitate. Ca urmare, el caută pe cineva care să îi fie modelul şi sursa sa de inspiraţie;

• Lupta pentru de a dezvolta identitatea eului (sentimentul profund de a fi egal cu sine însăşi, sentimentul continuităţii);
• Preocupare pentru aparenţa fizică;
• Dezvoltarea identităţii de grup;
• Pericolul de confuzie a rolului, îndoieli privind identitatea sexuală şi vocaţională,

Adolescentul trăieşte o aşa numită criză de identitate, deoarece nu ştie foate bine cine este sau încotro se îndreaptă.

Dat fiind faptul că se află într-o perioadă de schimbări rapide biologice, psihologice şi sociale şi că trebuie să ia decizii majore în aproape toate ariile vieţii (de exemplu, alegerea carierei), se dovedeşte uneori extrem de dificil pentru adolescenţi să atingă un sentiment plenar al identităţii.

• Interacţiunea cu adolescenţii de aceaşi vârstă contribuie în mod semnificativ la formarea imaginii de sine oferind adolescentului posibilitatea de a se „oglindi” în ceilalţi pentru a-şi forma propria identitate.
• Şcoala cu profesorii, disciplinele de învăţământ, colegii de clasă, sistemul de reguli şi valori specifice etc., reprezintă un alt agent important al integrării adolescentului în complexul angrenaj social.
• Relaţiile dintre adolescent şi părinţii săi se modifică pe măsură ce acesta se dezvoltă. Schimbarea centrului lumii sociale a adolescentului − de la familie la grupul de prieteni.

Adolescenţa reprezintă vârsta contestaţiei şi a conflictelor în relaţiile cu adulţii: acum apar frecvent conflicte de idei, conflicte afective sau conflictele de autoritate. Părinţii se confruntă cu incapacitatea de a găsi echilibrul între atitudinea hiperautoritară şi cea hiperprotectoare faţă de copii lor.

În cadrul familiei, conflictele de autoritate iau de cele mai multe ori o formă banală: 

„La ce vârstă ai voie să ieşi cu prietenii, să dai cu ruj, să fumezi prima ţigară?”, „La ce oră ai voie să te întorci seara acasă?”.

Adolescenții trebuie să se separe din punct de vedere emoțional de părinții lor, pentru a putea să își dea seama cine sunt ei și ce doresc să fie.

Cu toate acestea o mare parte din personalitatea lor seamănă cu cea a părinților lor, nu doar ca moștenire genetică ci și pentru că și-au modelat după aceștia toată viața.

sursa:Psihologia vârstelor  adolescenţa şi vârsta adultă

Read More

Un copil furios

Să ții furia în tine e ca și cum ai prinde un cărbune încins pe care vroiai să-l arunci în altcineva. Tu o să te arzi! - BUDDHA

Știai ca furia se aseamănă cu un foc? 

Este un foc de artificii, o explozie de culoare pe cerul nopții. Pornește de la o scânteie și aprinde în noi energie și determinare.
Dar flacăra poate, de asemenea, să scape de sub control și să provoace o mulțime de probleme.

Comportamentul este rezultatul combinației dintre gene,  temperament și educație și poate duce la o explozie care va avea urmări toată viața.

Copiii din școala primară care explodează repede nu-și pot rezolva ca prin magie această problemă.
Peste ani și ani vei vedea cum le vine greu să facă față situaților dificile.

Este dificil ca părinte să îți stăpânești calmul atunci când copilul are accese de furie.

Nimeni nu își dorește asta pentru copilul lui. Atunci când copilul își stăpânește furia, este plăcut de colegi, are mai mulți prieteni, se descurcă mai bine la școală, pur și simplu sunt mai fericiți. Și vei fi fericită și tu.

Nu vrem să transmitem copilului că nu ar trebuie să simtă furia, dar vrem să îl învățăm să țină furia în frâu și s-o folosească pentru a fi constructivă și nu distructivă.

Furia este o emoție normală, sănătoasă.

"Furia este combustibilul nostru, dându-ne energia de care avem nevoie pentru a îndepărta ceea ce nu e în regulă. Dar are și un dezavantaj. Furia poate scăpa de sub control și poate lua proporții dezastruoase. Poate fi gestionată greșit sau poate fi exprimată în moduri dureroase. Copiii au tendința de a simți furia ca ceva care li se întâmplă. Nu le convine ce spune sau ce face cineva și BUM!, se înfurie." -Dawn Huebner

Știi deja că furia acționează în corpul tău ca un combustibil. Pentru a scăpa de ea trebuie să o arzi. Una dintre metodele de  a arde  energia mânioasă este activitatea fizică. Ia-ți bicicletă, fă sărituri sau ieși cu câinele la plimbare sau, pur și simplu, aleargă prin parc!

Viața va fi plină de bucurie și liniște dacă în familie este  pace.

Dacă te confrunți cu asemenea probleme, te așteptăm în Cabinet pentru a găsi împreună modalitățile optime de rezolvare a lor.
Cabinetul nostru este situat aici: Focșani, str. Republicii 68.

Read More

De ce intră copiii în depresie?

“Misiunea mea este să îi readuc pe copii la viaţa lor obişnuită, fericită şi lipsită de griji, tot mai departe de lumea depresiilor” 

Un copil care plânge des, este timorat, nu are prieteni şi nu vrea să se joace cu ceilalți copii suferă probabil de depresie. Depresia la copii poate fi declanşată de o boală medicală, o situație stresantă sau pierderea unei persoane importante. De asemenea, copiii cu probleme de comportament sau de anxietate sunt predispuşi la depresie.
Depresia la un copil sau adolescent este mai ușor de observat dacă știți după ce să vă uitați:

• un bebeluș este trist  și încetează să mănânce atunci când mama trebuie să plece  câteva zile din cauza serviciului;
• un copil de 5 ani se panichează când trebuie să facă un vaccin;
• un copil care merge la școală poate începe să sufere de dureri de stomac sau de cap;
• în loc să fie trist, un copil cu depresie poate fi iritabil, permanent nervos din cauza unor lucruri mărunte;
• copilul pierde interesul de a face lucruri pe care înainte le considerau distractive.

În cazuri rare un copil poate trece de la perioade de depresie la perioade de fericire extremă în timpul cărora se simte neobișnuit de  fericit atractiv, inteligent și puternic. Aceasta este tulburarea bipolară sau maniaco-depresivă, care afectează 2% dintre copii. Experții cred că adolescenții și copiii cu tulburare bipolară pot experimenta o serie de probleme: deficit de atenție, comportament opozant, anxietate, iritabilitate

Psihologul recomandă părinţilor să fie atenţi la astfel de simptome.

• Senzaţie de deprimare, tristeţe, plâns sau iritabilitate;
•  Interes sau plăcere scăzută pentru activităţi, ceea ce poate duce la izolarea prietenilor sau retragerea din activităţile extra-şcolare;
•  Schimbarea apetitului ce poate duce la fluctuaţii de greutate;
•  Schimbări majore în ceea ce priveşte somnul (lipsa somnului sau somn excesiv);
•  Agitaţie fizică sau lipsa totală a activităţii fizice;
•  Oboseală excesivă sau nivel scăzut de energie;
• Sentimentul de vinovăţie şi senzaţia „nu sunt bun de nimic”;
•  Lipsa de concentrare şi dificultate de învatare la şcoala (performanţa şcolara scade simţitor).

Nu ignorați simptomele și cereți ajutorul unui specialist, dacă stările de tristeţe, irascibilitate, nervozitate sau lipsă de interes pentru sine persistă mai mult de câteva săptămâni. Anumite comportamente pot fi ușor decodate de părinți - copilul are rezultate slabe la învățătură, devine trist, retras, anxios. Există și manifestări mai subtile ale depresiei care pot  păcăli  cu ușurință părinții precum  îmbolnăviri repetate sau lenea.
Este o mare diferență între indispoziție și depresie. Indispoziția ca reacție normală la pierderi, eșecuri, nereușite cu care ne confruntăm din când în când, depresia persistă o perioadă lungă de timp cu simptome ca lipsa de concentrare, somn, apetit, gândire, energie, memorie.
Depresia este rezultatul mai multor factori şi variază de la o persoana la alta: evenimente traumatizante, cum ar fi moartea cuiva apropiat, divorţul părinţilor, eşecul în relaţii sau la un examen, așa numită «familie critică», abandonul, reprezentarea negativă a realităţii, stresul, frustrări.
 Dr. Spock "Îngrijirea sugaruui și a copilului"

Read More

Efectele divorțului asupra copilului

Până în anii 70, divorțurile erau rare, astăzi 50% dintre căsătorii ajung la divorț.
Divorțul este adesea dificil pentru copil, el își manifestă dezacordul cu această schimbare negativă din viața lor prin izolare, furie și  depresie.

În cele mai multe cazuri divorțul duce la:

• scăderea nivelului de trai;
• adesea copiii se mută departe de prieteni și școală;
• părinții sunt supărați și depresați, ceea ce îi face să îi suporte mai greu pe copiii;
• copiii se autoînvinovățesc (nerealist) pentru divorț și simt că nu pot fi loiali unui părinte fără a-l nedreptății pe celălalt.

Lucrul pozitiv este că divorțul poate elibera copilul dintr-o casă "toxică" partea negativă este afectarea copiilor (uneori mulți ani) de "căderi emoționale".

Copiii sunt întotdeauna conștienți și deranjați de conflictele dintre părinți, indiferent dacă este luat sau nu în considerare divorțul. Este bine pentru ei să poată discuta despre aceste situații cu părinții lor separat sau împreună.

Este înțelept să nu audă cuvântul divorț rostit cu putere, la supărare.

Pentru copiii mici lumea este alcătuită numai din familie, care pentru ei este reprezentată de mama și de tata. A discuta despre divorț este ca și cum ați discuta despre sfârșitul lumii.

De obicei copiii vor să știe:

• unde vor sta?
• de ce pleacă mama/tata?
• de ce mami nu îl mai iubește pe tata?
• cu ce am greșit eu?
• eu de ce nu am dreptul la o familie ca toți prieteni mei?
• unde voi merge la școală?
• ce se va întâmpla cu părintele care se va muta?
• au nevoie să audă că părinții îi iubesc în continuare și că ei nu au fost cu nimic de vină pentru divorțul părinților
• ei au nevoie să pună întrebări, iar raspunsurile vor fi la nivelul lor de înțelegere
• cel mai bine este să ascultați copiii și să raspundeți doar la ceea ce vă întreabă.

Cum putem explica unui copil ce înseamnă divorțul?

Cea mai bună modalitate de a-i ajuta pe copiii este să le oferiți opurtunității de a discuta frecvent despre emoțiile lor, spunându-le că e normal să se simtă așa.

Puteți spune:

• părinții tăi se despart pentru că nu se mai iubesc, dar dragostea noastră pentru tine rămâne la fel de puternică.
• suntem aici ori de câte ori ai nevoie și veți avea grijă de el de la micul dejun până la rezolvarea temelor pentru acasă.
• recunoașteți și acceptați că lucrurile vor fi diferite de acum înainte.

Dacă părinții au prea multe probleme emoționale pentru a face acest lucru cu copiii este bine să apeleze la un specialist cu care va avea întâlniri periodice.

Copiii care au trecut printr-un divorț niciodată nu rămân neafectați. Unii se luptă cu sentimentul de furie, pierdere șau incertitudine, însă mulți dintre ei trăiesc o viață plină de fericită și împlinită.

Copiii care au relații pline de iubire  cu ambii părinți se dezvoltă mai bine.

Reacțiile emoționale sunt de așteptat la părinții și copiii, dar consilierea și terapia pot ajuta.

Read More

Atelier de basme terapeutice

"Viața însăși este cea mai bună poveste." Hans Christian Andersen.

A fost odată ca niciodată... aşa începe orice basm, iar copiii iubesc basmele. Poveştile sunt o parte integrantă a vieţii noastre, ele ne pot îndeplini visele - iar visele noastre au forma unor poveşti, de cele mai multeori cu final fericit care ne însoţesc pe tot parcursul existenţei noastre.
Dincolo de "a fost odată ca niciodată", basmele vorbesc despre  cele șapte păcate de moarte ale copilăriei: vanitate, lăcomie, invidie, pofte sexuale, aviditate, lene.

Basmele le oferă copiilor o scenă pe care ei să își joace propriile conflicte interioare. Ascultând un basm, copiii proiectează în mod inconștient părți din ei înșiși asupra diferitelor personaje din poveste.

Basmele nu numai că fac parte din viețile copiilor dar și din viețile noastre de adulți. Imaginile și temerile din copilărie se insinuează de obicei în gândurile și conversațiile noastre, funcționează ca metafore pentru cele mai frecvente dorințe și cele mai profunde speranțe ale noastre. Tânjim după un prinț sau prințesă care să apară în viețile noastre și să ne completeze.

Copiii iubesc şi ascultă cu plăcere basmele pentru că răspund necesității lor de a şti, de a cunoaşte, de a întelege cum se împlinesc năzuinţele spre mai bine, spre frumos şi participă afectiv-imaginativ la acţiune. Oricât de simple şi de uşoare ar părea aceste povestiri, ele nasc, fără indoială, dorinţa de a fi asemănători cu cei buni care ajung fericiţi şi în acelaşi timp se naşte în suflet teama faţă de nenorocirile ce s-ar putea întampla dacă i-ar urma pe cei răi. Este de necrezut cu câtă sete privesc aceste inimi pure şi încă necoapte morala ascunsă a basmului, îi vezi trişti şi disperaţi atâta vreme cât eroul sau eroina povestirii sunt în impas şi îndură suferinţe, apoi strigă de bucurie când personajele iubite sunt salvate .

Chiar şi în lumea basmului copilul  face confuzie între lumile fictive şi reale. Pentru copil ficţiunea are valoare de trăire, dar o trăire aievea cu realitatea.

În călătoriile provocate de imaginarul din basme şi poveşti copilul se simte fericit, participă afectiv şi este alături de eroii pe care îi insoţeşte şi la bine şi la rău, imitându-i apoi în jocurile lor.

Lumea basmelor oferă o complexitate de personaje şi teme faţă de care copilul îşi arată simpatia sau antipatia. Copilul îşi recrutează modele etice pentru care copilul îşi manifestă repulsia, dezacordul. Acesta se regăsește într-o lume în care virtuţile sunt răsplătite iar ticăloșiile pedepsite. El trăiește imaginar momente asemenea eroilor săi preferaţi şi, simţindu-se viteaz, deși se ştie mic şi fricos, încearcă să devină mai curajos.

Copiii, adolescenţii şi adulţii sunt vrăjiţi de o poveste cu suspans…
Adaptarea basmelor pentru consiliere şi terapie poate anticipa problemele şi provocările pe care o persoană le va întâlni.

Sursa-Sheldon Cashdan-Vrăjitoarea trebuie să moară/psihologia basmului

Read More