31 mar. 2016

Peticel


     Peticel era un pisoi tare drăgălaş. Avea blăniţa albă iar pe ici pe colo apărea câte o pată neagră de diferite forme: una semăna cu o pară, alta cu o răţuşcă, iar alta cu o floare. Tare era mândru Peticel de petele lui negre, dar cel mai mândru era de pata aceea rotundă care o avea pe botic.
Lui Peticel îi plăcea să colinde aleile parcului de lângă casa lui şi să privească fluturii care dansau zglobii în jurul florilor abia deschise. Când vedea motăneii de vârsta lui alergând după vreun ghem de aţă sau jucându-se de-a prinselea prin copaci, zâmbea uşor şi scotea un mic suspin. Dacă se întâlnea cu vreo pisică nu saluta ci doar îi zâmbea larg cu boticul lui cel frumos şi pătat.
Dar de ce oare Peticel nu se juca împreună cu celelalte pisicuţe şi de ce oare nu saluta el politicos? Am să vă spun secretul lui. Peticel avea o limbuţă tare neascultătoare. Ori de câte ori Peticel dorea să spună ceva, limbuţa i-o lua înainte şi ieşea repede din gură printre dinţii lui de lapte, astfel că, deşi Peticel voia să vorbească frumos, cuvintele pe care le spunea sunau tare ciudat, iar lui îi era ruşine de felul în care vorbea.

Odată, pe când stătea el în parc admirând fluturii, a auzit un cântec foarte frumos. S-a uitat atent să vadă cine cântă şi a văzut pe o creangă, sus într-un copac bătrân, o pasăre mică. Era o privighetoare. S-a uitat atent la ea şi s-a întrebat cum poate ea care e atât de mică să cânte atât de frumos, dar mai ales cum poate face ca limba s-o asculte şi să nu iasă printre dinţi sau să se încurce prin gură. A stat şi a ascultat-o ore în şir pe micuţa pasăre, iar când aceasta şi-a terminat concertul, Peticel nu s-a putut abţine să nu o aplaude cu putere. Pasărea, care până atunci nu îl observase, a coborât pe o creangă mai jos, ca să-l vadă mai bine pe Peticel.
– Bună, pe mine mă cheamă Lili, privighetoarea. Mă bucur că ţi-a plăcut concertul meu.
Peticel încă uimit de muzica frumoasă a privighetoarei a uitat că nu vorbeşte corect şi i-a spus acesteia:
– Bună, eu sssunt Petiţel. Tale flumos ai mai cântat!
– Şi tu ai putea cânta la fel de frumos ca şi mine, dacă ai învăţa cum să-ţi stăpâneşti
limbuţa şi ai face exerciţii de vorbire în fiecare zi.
– Eu? întrebă mirat Peticel.
– Da, tu şi sunt sigură de asta.
– Dar eu nu ssstiu cum sssă fac ca limba sssă mă asssculte şi niţi nu am cântat vleodată.
– Uite cum o să facem, o să ne întâlnim în fiecare zi în locul acesta şi vom face exerciţii
de vorbire. Am să te învăţ cum să-ţi controlezi limbuţa.
– Bine, am ssssă vin în fiecale zi sssă învăţ, spuse Peticel bucuros.
Şi privighetoarea s-a ţinut de cuvânt. L-a învăţat pe Peticel să facă exerciţii pentru limbuţa lui cea neascultătoare. I-a arătat cum să facă gimnastică cu limbuţa: să-şi atingă nasul cu limba, să scoată limba afară sub diferite forme, să o pună în spatele dinţilor de jos şi să sufle aerul printre dinţi ca să-l poată spune pe S corect, să o pună în spatele dinţilor de sus şi să facă vârful limbii să vibreze când il spune pe R şi multe alte exerciţii frumoase.După ce a făcut mai multe exerciţii Peticel era foarte bucuros că în sfârşit îşi putea controla limbuţa aşa cum voia el.

Acum vorbea foarte frumos. Nu îi mai era ruşine să vorbească cu celelalte pisicuţe şi nici să salute politicos. A învăţat chiar să şi cânte şi cânta aşa de frumos, încât de multe ori privighetoarea venea să-l asculte.
Dacă veţi asculta atenţi seara şi veţi auzi un pisoi cântând foarte frumos, să ştiţi că este Peticel.



Înţelegerea mesajului poveştii
De ce crezi că pe pisoiul din poveste îl cheamă Peticel?
Dar de ce nu se juca Peticel cu celelalte pisicuţe şi de ce nu saluta el politicos?
Care era secretul lui Peticel?
Cine l-a învăţat pe Peticel să-şi controleze limbuţa?
Cum l-a învăţat privighetoarea să-şi controleze limbuţa?
Cum s-a simţit el când a învăţat să vorbească frumos?
Ţi-ar plăcea şi ţie să faci exerciţii pentru limbuţă ca să poţi vorbi şi tu la fel de frumos ca Peticel?

25 mar. 2016

Părinți absenți sau liberali?


”Viața de familie este prima noastră școală pentru învățarea emoțiilor,”Daniel Goleman
Când un copil trăieşte o emoţie puternică trebuie întrebat cum se simte.
  1. Cum te simţi când colegul te jigneşte?
  2. Eşti bucuroasă când te joci cu păpuşile?
Copiii vor învăța astfel că este normal să experimenteze diverse emoţii şi să vorbească despre ele.
Fiecare copil este diferit şi nu poate fi comparat „decât cu sine însuşi”

În perioada copilăriei se produc însemnate schimbări în viața afectivă a copilului. Emoțiile și sentimentele copilului însoțesc toate manifestările lui, fie că este vorba de jocuri, activități educative sau de îndeplinirea sarcinilor primite de la adulți. Emoțiile ocupă un loc important în viața copilului, exercită o puternică influență asupra conduitei lui.

Emoția este o trăire a unei persoane față de un eveniment important pentru acesta. 


- La 3 ani copii încep să prezinte semne de rușine, jenă, mândrie și vinovăție. Competența emoțională pe care o dobândesc copiii desemnează abilitatea acestora de a-și gestiona propriile emoții, precum de a recunoaște și de a se adapta la emoțiile celorlalți.

- Între 4-5 ani, identificarea este mai avansată. Această perioadă se caracterizează prin dezvoltarea vieții interioare în care are loc evenimentul complex ca rezonanță a evenimentelor reale.

- La vârsta de 6 ani, termenii utilizați pentru descrierea emoțiilor cresc în diversitate și cantitate. Copiii devin capabili să asculte ce spun alții despre emoțiile lor interne. Frecvența cu care copiii au fost implicați în limbajul emoțional are influență pe termen lung, favorizând dezvoltarea unor abilități mai bune legate de înțelegerea emoțiilor.

„Copiii trebuie să înveţe să-şi eticheteze corect emoţiile şi felul în care acestea i-au determinat să acţioneze. Dacă îi ajutăm pe copii să îşi îmbunătăţească conştiinţa de sine şi încrederea în sine, să îşi controleze emoţiile şi impulsurile supărătoare şi să îşi dezvolte empatia, răsplata lor nu va consta doar într-un comportament îmbunătăţit, ci şi în performanţe academice măsurabile.” (Goleman).



Cum învață copiii abilitățile emoționale? 

  • Reacțiile adulților la emoțiile exprimate de copii
Modul în care părinții reacționează la exprimarea emoțională a copiilor lor determină exprimarea sau inhibarea emoțiilor acestora.

  • Exprimarea propriilor emoții de către adulți

Expresivitatea emoțională a adulților devine un model pentru copii în ceea ce privește exprimarea emoțională. 

Exemplu: dacă adultul exprimă în mod frecvent emoții negative, copilul va exprima și el aceste emoții, datorită expunerii repetate la acestea.
  • Discuţiile cu copiii despre emoţiile celorlalte persoane în anumite situaţii sau a personajelor din poveşti, punând accent pe consecinţele comportamentale ale acestora în plan social. 
  1. Cum credeţi că s-a simţit Andrei când cineva i-a dărâmat castelul?
  2.  Dar când a venit Vlad să il ajute?
  • Experimentarea unor situații emoționale diferite și discuțiile cu părinții ajută copiii în înțelegerea situațiilor emoționale și în reacționarea adecvată în astfel de situații. 

Modul în care adulții discută problemele legate de emoții poate transmite sprijinul și acceptarea lor și poate contribui la conştientizarea de către copil a diferitelor stări pe care le experimentează. 

Exemplu:
  • copiii crescuți de părinți ce promovează discuții despre experiențele relaționate cu emoții este mai probabil că își vor comunica propriile emoții și vor manifesta o mai bună înțelegere a emoțiilor celorlalți. 
  • copiii crescuți de părinți care sunt adepții ideii că emoțiile, în special cele negative, nu trebuie discutate deschis, pot induce copiilor ideea că emoțiile nu trebuie exprimate, ceea ce afectează capacitatea de reglare emoțională a acestora.
Fiecare copil este diferit şi nu poate fi comparat „decât cu sine însuşi”. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea:

  • toţi au nevoie de dragoste, de securitate, de îngrijire şi de exerciţiu;
  • toţi simt nevoia de recunoaştere şi acceptare;
  • toţi caută un sprijin în adult şi chiar au nevoie de un anumit control din partea acestuia pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine şi dobândesc propria experienţă.
Fiecare copil este diferit şi nu poate fi comparat „decât cu sine însuşi”

Capacitatea copiilor de a-şi recunoaşte şi exprima emoţiile, de a şi le stăpâni, de a le controla, de a înţelege şi a răspunde emoţiilor altora reprezintă paşi importanţi în dezvoltarea emoţională a copilului.
Locul central îl constitue dezvoltarea conceptului de sine, a percepţiei şi imaginii de sine a copilului - trăsături, capacităţi, motivaţii, dorinţe, nevoi, preferinţe, roluri sociale.

Copiii observă şi imită tot ce se petrece în jurul lor:
  • ce face mama atunci când bebeluşul plânge?
  • ce face tata atunci când cineva îl supără?
  • ce face educatoarea atunci când este nervoasă?
Orice situaţie socială reprezintă pentru copil o oportunitate de învăţare; ei asociază un anumit comportament cu atingerea unui scop şi vor aplica comportamentul învăţat în situaţii noi.
Încetul cu încetul copilul va ajunge să răspundă la întrebarea „Cine sunt eu?”


Părinții care nu reușesc să îi învețe pe copii inteligența emoțională, pot fi împărţiţi în trei tipuri : 
1. Părinți absenți, care desconsideră, ignoră, sau bagatelizează emoțiile negative ale copiilor;
2. Părinți dezaprobatori, care își critică micuții atunci când aceștia afișează sentimente negative, și care îi pedepsesc sau îi ceartă pe copii pentru că și-au exprimat emoțiile ; 
3. Părinții liberali, care acceptă emoțiile copiilor și empatizează cu ei, dar nu îi îndrumă și nu stabilesc limite cu privire la comportamentul copiilor.

Dacă vă regăsiţi intr-una din situaţiile de mai sus, este cazul să actionaţi cât mai repede! Este spre binele copilului dumneavoastră.




21 mar. 2016

O zi din viața unui copil

Copilul ajunge pentru părintii săi, după educația care o capătă: răsplată sau pedeapsă - Jean Jacques Rousseau

Civilizația i-a distribuit pe părinți în rolul personajelor care spun NU, care refuză unele dintre plăcerile copilului mic:
  • "NU ţine degetul în gură!"
  • "NU te scobi în nas!"
  • "NU te juca în noroi!"
  • "NU face zgomot!"
 Civilizația i-a distribuit pe părinți în rolul personajelor care spun NU


Unele restricții sunt inevitabile, vrem să transformăm copilul într-o ființă socială.



Dimineața!
Nu părinții ar trebui să îi trezească pe copiii dimineața. Copiii nu-i pot suferi pe părinții care le deranjează somnul și le strică visele. Este bine pentru toți ca un ceas deșteptător să îi trezească pe copii, și nu o mamă deșteptător sau un tată deșteptător.

Unui copil care nu se trezește cu ușurință, nu e bine să i se spună "leneșule". În loc să ne luptăm cu ei dimineața, este preferabil să îi lăsăm încă zece minute în pat. Asta se obține  punând  ceasul să sune cu zece minute mai devreme.

E bine ca afirmațiile noastre să transmită empatie și înțelegere:
  • "e greu să te trezești dimineața";
  • "ce plăcere să zaci în pat și să visezi...";
  • "hai, mai stai în pat cinci minute".
Micul dejun fără morală!
Micul dejun nu e un moment  potrivit să îl învățăm pe copil bunele maniere ori principii morale. Este momentul potrivit ca părinții să pregătească o masă hrănitoare în timp ce îi ajută pe copii să ajungă la timp la școală. Pentru copii, micul dejun e o parte neplăcută a zilei. Adesea, fie părinții fie copiii sunt somnoroși, argumentele pot degenera ușor în învinuiri și acuze.
"Niciodată" și "întotdeauna" sunt cuvintele preferate ale copiilor. Ei trăiesc într-o lume a extremelor.

Îmbrăcatul
Copiii nu trebuie să meargă la școală  îmbrăcați cu hainele cele mai scumpe. Libertatea copiilor de a alerga, a sări sau a  bate mingea trebuie să fie mai importantă decât înfățișarea îngrijită. Când un copil vine de la școală cu cămașa murdară, părintele poate spune: "după cum arăți, ai avut o zi plină, dacă vrei să te schimbi, e o altă că cămașă în dulap."
Nu ajută la nimic să-i  spui copilului ce neglijent este, cât de murdar arată și cât ne obosește să-i spălăm și să-i călcăm cămășile.

Plecatul la școală
Este posibil ca în graba de dimineață copilul să uite să-și ia cărțile, ochelarii, pachetul de mâncare. Cel mai bine este să îi înmânezi copilului articolul lipsă fără adaos de predici despre uitare și iresponsabilitate.
Copilului nu trebuie să i se enumere un șir de admonestări și avertizări înainte de a pleca la școală. "Să ai o zi plăcută!" este o mai bună frază de despărțire, decât avertismentul generic: "Nu intra în bucluc, nu umbla aiurea pe străzi după școală."

Venitul de la școală
Este de dorit ca părintele ori alt adult afectuos să îl salute pe copil la întoarcerea de la școală.
Decât să pună întrebări care suscită răspunsuri banale.
-Cum a fost la școală?
-Bine!
-Ce ai făcut azi?
-Nimic!
Părintele poate face afirmații ce comunică înțelegerea încercărilor la care copilul a fost supus la școală.
  • "Arați ca și cum ai avut o zi grea"
  • "Pun pariu că abia așteptai să se termine orele"
  • "Pari bucuros că ai ajuns acasă"
Când părinții care lucrează se întorc seara acasă ei au nevoie de o tranziție calmă între cerințele sociale și cele ale familiei. Nici mama, nici tata nu trebuie întâmpinați cu un bombardament de plângeri, de pretenții, acuzații, revendicări. De când sunt foarte mici copiii trebuie să înțeleagă că părinții istoviți care vin de la slujbă au nevoie de o scurtă perioadă de calm și confort.
Cina va fi un moment de conversație, accentul să cadă mai puțin pe hrana trupului și mai mult pe hrana minții.
E indicat să existe puține comentarii privitoare la cum mănâncă și ce mănâncă un copil, puține acțiuni disciplinare și multe exemple de veche artă a conversației.

Ora de culcare
În multe case ora de culcare este un balamuc, copiii și părinții provocându-și reciproc frustrări. Copiii încearcă să stea treji cât mai mult timp în timp ce părinții i-ar vrea  cât mai repede adormiți. Copiii preșcolari au nevoie de mama și tata să îi bage în pat la culcare.
Ora de culcare a copiilor mai mari trebuie să fie flexibilă- "Ora de culcare este între 21.00-22.00, tu hotărăști când te culci."
Totuși dacă un copil își cheamă părintele la el în cameră, trebuie să i se răspundă-"Știu că ai vrea să stau mai mult cu tine, dar e momentul când tati și mami stau împreună."

În multe case ora de culcare pentru copii este un balamuc


Copiii au nevoie de comunicare afectuoasă, iar stilul de comunicării verbale este esențială în dezvoltarea personalității copilului.


sursa:Între părinte și copil Dr.HAIM G. GINOTT



7 mar. 2016

Nimic nu se compară cu îmbrățișarea mamei


“Nu cărțile cresc oameni, ci mamele.” August Strindberg
mama este frumoasa
Mama! Ce cuvânt înălțător! 
Primul cuvânt!
Ce sentiment de dragoste ne învăluie sufletul și ce chip sfânt ne apare în fața ochilor atunci când îl rostim !
Cu  privirea ei  caldă și ocrotitoare ne urmărește fiecare pas al vieții.

Mama ne iartă orice greșeală. Mama este aceea persoană care poate lua locul oricui, dar nu poate fi înlocuită cu nimeni.
Primul zâmbet....primul pas...primul cuvânt...o carte de povești frumoase...copilăria cu toate tainele ei sunt strâns legate de aceeași persoană, MAMA.
Ochii ca niște lumânări sclipitoare, gura ca un trandafir îmbobocit, zâmbetul ca un curcubeu după o ploaie caldă de vară, toate acestea alcătuiesc figura  mamei.
Mama este frumoasă!
Mama îmi îndrumă pașii și mă sprijină să merg pe drumul cel bun.
Te iubesc, mămico!
De ziua ta mămico, stai cu mine, îmbrățișează-mă!

Dragă mamă, îți urez o primăvară caldă  și îţi mulțumesc pentru că ai avut grijă de mine cu atâta iubire!

Îţi mulțumesc pentru tot ceea ce am învățat de la tine: cum să dăruiesc,  cum să am încrede în mine.
Tu ești  cea care mă iubești mereu , tu ești cea care mă sprijină şi mă sfătuiește. 

Te iubesc, mămica mea!
Orice frunză este ocrotită în copacul ei, orice rază este ocrotită de soare, orice copil își dorește mama alături.
Ai timp și pentru mine, ascultă-mă, privește-mă, petrece timpul cu mine. Vreau să simt parfumul îmbrățișărilor tale. Nimic nu se compară cu îmbrățișarea ta, mamă!
Ziua de 8 Martie îmi oferă prilejul potrivit să-ţi spun cât de mult însemni pentru mine. 
Te iubesc din tot sufletul, mamă!
te iubesc, mama


“Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, aşa că a creat mamele!”

1 mar. 2016

Evaluarea psihologică a copilului

"Copiii trebuie crescuţi pentru ei, nu pentru părinți". Nicolae Iorga

Ce este evaluarea psihologică?

Este modul de a descoperi lumea interioară a copilului tău, de a cunoaște caracteristicile personalității fiecărui copil.
Evaluarea psihologică se poate face pentru toate categoriile de vârstă cu instrumente specifice.
Nu toți copiii se dezvoltă în același ritm.
Dezvoltarea psihică are un caracter individual.  Chiar dacă, între anumite limite de vârstă, profilul copiilor este asemănător, conținutul dezvoltării psihice, direcția și tempo-ul ei sunt diferite de la un individ la altul, în funcție de zestrea genetică și variațiile factorilor de mediu și de educație.

copilul exprima emotiile prin desen


Care sunt factorii implicaţi în dezvoltarea copiilor?


  • Influențele prenatale

În perioada prenatală, fătul nu este separat de lumea exterioară, ci este conectat de aceasta prin intermediul mamei. 

  • Influențele mediului 

Starea și echilibrul psihic al mamei, climatul familial,  temerile, fobiile, stresul și gândirea negativă a mamei influențează dezvolatarea fătului.

  • Mediul școlar

Integrarea copilului în colectivitate școlară comportă un efort de adaptare specific.
Școala introduce în fluxul activității copilului un anumit orar, informații bogate și tehnici intelectuale complexe. Putem vorbii de un adevărat șoc al școlarității.

  • Mediul familial

Un model parental eficient din punct de vedere educațional promovează dezvoltarea armonioasă a copilului.


Copilul se exprima prin desen
Tensiunile din familie, divorțul, violența domestică sunt resimțite puternic de copil. Acesta  este incapabil să înțeleagă complexitatea raporturilor interpersonale și relațiile cauzale. Copilul poate avea sentimente supărătoare, neobișnuite față de propria persoană. De cele mai multe ori, sentimentele de vinovăție și inferioritate vor diminua nivelul stimei de sine.

Este important ca părinții să supravegheze dezvoltarea copiilor și să depisteze acele comportamente disfuncționale care îl împiedică să își valorifice resursele la potențial maxim. 

Psihologul recomandă părinților să fie atenți la simptome:


-Senzaţie de deprimare, tristeţe, plâns sau iritabilitate;
-Interes sau placere scăzută pentru activităţi, ceea ce poate duce la izolarea prietenilor sau retragerea din activităţile extra-şcolare;
-Schimbarea apetitului ce poate duce la fluctuaţii de greutate;
-Schimbări majore în ceea ce priveşte somnul (lipsa somnului sau somn excesiv);
-Agitaţie fizică sau lipsa totală a activităţii fizice;
-Oboseală excesivă sau nivel scăzut de energie;
-Sentimentul de vinovăţie şi senzaţia „nu sunt bun de nimic”;
-Lipsa de concentrare şi dificultate de învăţare la şcoală.

Dacă nu ați fost niciodată cu copilul la psiholog, este bine să explicați acestuia unde merge și ce se va întâmpla în cabinet ( se va juca cu marionetele, va desena, va povesti).

Interviul cu părintele este o parte importantă a procesului evaluării copilului.
Nimeni nu are mai multe informaţii despre copil decât dumneavoastră ca părinte.

În cabinet psihologul evaluează funcționarea cognitivă, competențe sociale și emoționale, abilități motorii.

Evaluarea psihologică se va încheia prin redactarea unui raport de psihodiagnostic și evaluare clinică, ce va cuprinde concluziile și recomandările formulate în urma obținerii rezultatelor aspectelor psihologice investigate la copil.

Ce vă nelinişteşte cel mai mult în legătură cu copilul dumneavoastră?