Tulburarea de hiperactivitate însoțită de deficit de atenție

Tulburarea de hiperactivitate (ADHD) se caracterizată printr-un model consistent și cronic de comporatament atipic, neastâmpăr motor și dificit de atenție. Mulți copii cu ADHD sunt descriși ca având „zile bune și mai puțin bune”.

Când debutează?

ADHD debutează destul de timpuriu, manifestându-se în perioada preșcolară, la grădiniță sau clasaI. Chiar în primii ani de viață, copilul poate fi irascibil, cu colici, agitat.

Care sunt caracteristicile și cum se evidențiază gravitatea acestei tulburări?

Tulburarea se poate evidenția în prezența altor copii
(de exemplu, la grădiniță), când aceștia sunt rugați să fie atenți la activitățile coordonate de educatoare și situațiile când impun copilului să manifeste atenție susținută și să stea cuminte (de exemplu, în mașină, la masă, în timpul unei povești sau al activităților în grup la școală).

Studiile arată că majoritatea  preșcolarilor identificați ca având simptome specifice ADHD (DSM-IV), continuă să manifeste simptomele tulburării de comportament disruptive și în primii ani de școală (Campbell,1995). Problemele de comportament la școală se concretizează prin lovirea altor copii, nerespectarea regulilor, deranjarea altor copii.

Alte trăsături obișnuite asociate cu ADHD sunt problemele de conduită și imaturitate.

Care sunt consecințele ADHD ?

La nivel emoțional aceștia pot deveni frustați și pot continua să aibă probleme de temperament cînd alți copii au depășit această fază.

 Pot avea relațiile dificile cu copiii de aceeași vârstă, iar imaturitatea, neastâmpărul și agresivitatea, toate acestea contribue la reducerea dezirabilității copilului ca prieten.

Cercetătorii au identificat o serie de variabile familiale, stres marital, evenimente stresante și depresie maternă.

Dr.Campbell descrie situația astfel:

„Stresul apărut în familie subminează activitatea părințiilor, lăsând acești părinții preocupați și depășiți de situație, cu mult mai puține resurse emoționale pentru a face față nevoilor și pretențiilor normale, venite din partea copiilor preșcolari astfel ignoră întrebările, se pierde calmul cu ușurință, iar copilul are tot mai puține oportunități să trăiască interacțiuni pozitive, reciproce, educative, cu un îngrijitor cald, atent și implicat.(Dr.Campbell, 1995)”.

Se recomandă: Ajutorul unui psiholog, al familiei și al educatoarei.